Deodată, începu să strănute violent, încovoindu-se din cauza forţei exploziilor şi împroşcând în jur stropi grei de salivă şi flegmă.

- Vezi? îi reproşă Mike. Hm? Eşti fericit, mut prostănac şi afurisit ce eşti? Lasă-mă să plec! Pe el poţi să-l ţii, dacă vrei, dar mie dă-mi drumul. Asta-i crimă, altfel nu se poate chema, crimă cu premeditare!

Nick clătină din cap, iar Mike fu cuprins de un acces de turbare. Începu să se izbească de gratiile celulei, învineţindu-şi faţa şi însângcrându-şi încheieturile de la ambele mâini. Cu ochii ieşiţi din orbite, se lovi de mai multe ori cu fruntea de metal.

Nick aşteptă până când omul obosi, apoi împinse mâncarea prin fantele din partea de jos ale uşilor, servindu-se de coada măturii. Billy Warner îl măsură mohorât, apoi începu să mănânce.

Mike îşi aruncă paharul de lapte spre gratii, iar cioburile şi laptele se răspândiră în jur. Cele două felii de hamburger le expedie spre peretele acoperit de graffiti, din spatele celulei. Una dintre feliile de tocătură se lipi într-o mlaştină de muştar, ketchup şi condimente, cu efect vesel-grotesc, amintind de picturile lui Jackson Pollock. Ţopăi ca un nebun pe felia lui de plăcintă cu mere. Bucăţile de măr săriră care încotro. Farfuria albă, din material plastic, se desfăcu în aşchii.

- Sunt în greva foamei! urlă el. Greva foamei, am zis! N-o să mai bag nimic în gură! Să-mi mănânci tu mie puţa dacă mai pun gura pe haleala asta, găoază surdomută şi retardată ce eşti! Ai să-mi...

Nick se răsuci pe călcâie şi liniştea se lăsă imediat asupra locului. Se întoarse în birou, speriat şi neştiind ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă, i-ar fi dus el însuşi la Camden. Dar nu ştia. Mai trebuia să se gândească şi la Vince. Nu putea să-l lase pur şi simplu acolo, la cheremul muştelor.

Din birou se deschideau alte două uşi. Una dădea spre o debara de haine. Dincolo de cealaltă începea o scară. Nick coborî pe ea, iar la subsol descoperi o combinaţie de pivniţă şi magazie. Locul era răcoros. Pentru o vreme, cel puţin, spaţiul i se părea destul de bun.

Se întoarse sus. Mike stătea pe podea, culegea morocănos feliile storcite de măr, le ştergea puţin şi le mânca. Nu-şi ridică privirile către Nick. Nick apucă trupul celui mort şi încercă să-l ridice. Duhoarea scârboasă ce emana din cadavru făcu să i se întoarcă stomacul pe dos. Vince era prea greu pentru el. Îi cercetă trupul cu un aer neajutorat şi-n clipa aceea îşi dădu seama că amândoi ceilalţi arestaţi stăteau la uşile celulelor şi urmăreau scena cu groază şi fascinaţie. Nick bănuia ce le trecea prin minte. Vince fusese unul dintre ei, chiar dacă nu era, poate, decât un palavragiu plângăreţ, petrecuseră totuşi multă vreme împreună. Murise ca un şobolan în cursă, din cauza unei boli care te făcea să te umili teribil, pe care ei n-o înţelegeau. Nick se întrebă, nu pentru prima oară în ziua respectivă, când avea şi el să înceapă să strănute, să facă febră şi când o să-i apară tumefacţiile acelea ciudate la gât.

Prinse cu putere antebraţele cărnoase ale lui Vince şi-l trase din celulă. Capul lui Vince se aplecă spre el, din cauza greutăţii, şi părea să se uite la Nick, rugându-l pe muteşte să fie atent, să nu-l scuture prea tare.

Avu nevoie de aproape zece minute ca să coboare trupul masiv pe scările abrupte. Gâfâind, Nick îl întinse pe podeaua din beton, sub lumina lămpilor fluorescente, apoi îl acoperi repede cu o pătură militară uzată, de pe patul celulei în care dormea el.

După aceea se culcă şi încercă să adoarmă, dar aceasta nu se întâmplă decât târziu, spre dimineaţă, când 23 iunie se transformase deja în 24, adică ieri. Visele lui fuseseră întotdeauna foarte vii, uneori chiar îi era teamă de ele. Nu avea decât rareori coşmaruri, dar visele din ultima vreme erau tot mai adesea sinistre, lăsându-i senzaţia că nici unul dintre personaje nu era ceea ce părea a fi, iar lumea normală o lua razna, eşuând într-un loc unde bebeluşii erau sacrificaţi în spatele unor obloane trase, iar nişte maşinării negre, formidabile, urlau neîncetat în locaşuri subterane ferecate.

Desigur, se lupta şi cu o temere absolut personală - anume că la trezire va constata că s-a îmbolnăvit şi el.

Dormi puţin, iar visul care îl vizită îl mai avusese, nu cu mult timp în urmă: lanul de porumb, mirosul unor lucruri calde, care creşteau, sentimentul prezenţei a ceva - sau cineva - foarte bun şi sigur în imediata apropiere. Sentimentul că este acasă. Pe măsură ce devenea tot mai conştient că în porumb stă ceva şi-l pândeşte, în locul liniştii se instală o imensă groază. Mamă, a intrat viezurele în coteţ! îi fulgeră prin minte şi se trezi în lumina zorilor, scăldat în sudori reci.

Puse de cafea şi se duse să vadă de cei doi arestaţi.

Mike Childress era în lacrimi. În spatele lui, hamburgerul era în continuare lipit de perete prin pasta lipicioasă de condimente, pe cale să se întărească.

- Acum eşti mulţumit? Am luat şi eu boala. Nu asta ţi-ai dorit? Nu e asta cea mai bună răzbunare? Fii puţin atent, respir ca o nenorocită de locomotivă care urcă muntele cu o garnitură întreagă după ea!

Dar Nick îl cercetă mai întâi pe Billy Warner, care zăcea pe patul lui, în comă. Gâtul îi era umflat şi negru, iar pieptul i se ridica şi cobora cu mişcări bruşte şi neregulate.

Se grăbi să se întoarcă în birou, se uită la telefon şi, într-un acces de furie şi cu un puternic sentiment de vinovăţie, îl mătură de pe masă, iar aparatul rămase atârnând fără noimă, la capătul firului. Opri focul şi porni în fugă spre casa Baker. Apăsă pe butonul soneriei, un timp ce i se păru nesfârşit, până ce Jane coborî, într-un târziu, învăluită în halat. Pe obrajii ei se vedea iarăşi transpiraţia aceea pe care ţi-o provoacă febra. Nu era în delir, dar cuvintele îi ieşeau cu greu şi încet, iar buzele îi erau crăpate.

- Nick. Intră. Ce s-a întâmplat?

"V. Hogan a murit azi-noapte. Warner se duce şi el, cred. E foarte bolnav. L-ai văzut pe doctorul Soames?"

Ea clătină din cap, tremură în briza uşoară, strănută şi apoi se clătină pe picioare. Nick o prinse de după umeri şi o conduse la un scaun. Apoi scrise: "Poţi să suni la cabinetul lui din partea mea?"

- Da, desigur. Adu-mi telefonul, Nick. Din câte se pare... boala mi-a revenit, peste noapte.

Tânărul aduse telefonul şi ea formă numărul lui Soames. Aşteptă cu telefonul la ureche mai mult de o jumătate de minut, iar el înţelese că nimeni nu avea să răspundă la telefon.

Jane încercă la Soames acasă, apoi acasă la asistenta lui. Nici un răspuns.

- Am să încerc să sun la sediul poliţiei, spuse ea, dar puse telefonul în furcă după ce formase un singur număr. Reţeaua interurbană n-a fost încă pusă la punct, cred. După ce formez 1, începe să-mi sune ocupat. Îi zâmbi stins, apoi nu mai reuşi să-şi stăvilească lacrimile. Sărmanul Nick, spuse ea. Biata de mine. Bieţii de noi, toţi. Ai putea să mă ajuţi să urc la etaj. Mă simt foarte slăbită şi de-abia respir. Cred că voi fi curând alături de John. El o privi, dorindu-şi imens să poată vorbi. Cred că vreau să mă întind pe pat, dacă poţi să mă ajuţi.

O ajută să ajungă în dormitor, apoi scrise: "Am să mă întorc."

- Îţi mulţumesc, Nick. Eşti un băiat de treabă...

Spunând acestea, adormise deja pe jumătate.

Nick ieşi din casă şi rămase pe trotuar, întrebându-se ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă maşina, ar fi existat nişte soluţii. Dar aşa...

Văzu o bicicletă de copil pe peluza unei case de pe cealaltă parte a drumului. Se duse într-acolo, cercetă casa în apropierea căreia se afla, cu transperantele trase (atât de asemănătoare cu acele clădiri care i se arătau în visele lui încâlcite), apoi bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, deşi bătu de mai multe ori.

Se întoarse la bicicletă. Era mică, însă putea totuşi să meargă pe ea, dacă ignora faptul că atingea ghidonul cu genunchii. Arăta ridicol, fără îndoială, dar erau şanse mici să mai existe în Shoyo persoane în stare să observe acest lucru... iar dacă erau, nu avea cum să le ardă de râs, după părerea lui.

Se urcă pe bicicletă şi pedală stângaci pe Main Street, trecu de închisoare, apoi o luă la est, pe US 63, spre locul unde Joe Rackman îi văzuse pe soldaţii care pozau în echipă de reparaţie a drumului. Dacă se mai aflau acolo şi dacă erau cu adevărat soldaţi, Nick avea să-i convingă să se îngrijească de Billy Warner şi de Mike Childress. Adică, în cazul când Billy mai era în viaţă. Dacă tipii aceia puseseră Shoyo sub carantină, atunci desigur că de bolnavii din Shoyo se ocupau chiar ei.

Îi luă o oră să pedaleze până la şantier, oscilând dement cu bicicleta de o parte şi de alta a benzii de la centrul şoselei, lovind ritmic şi monoton cu genunchii ghidonul. Dar când ajunse la locul cu pricina, soldaţii sau echipa de reparaţii, ce-or fi fost ei, dispăruseră. Existau mai multe lumini de semnalizare, dintre care una mai clipea încă. Mai văzu şi două capre. Iar drumul fusese săpat, deşi, după părerea lui Nick, locul respectiv putea fi încă traversat, dacă nu-ţi păsa prea mult de suspensia maşinii.

Surprinse cu coada ochiului o masă întunecată, executând un soi de mişcare pulsatorie şi, în acelaşi moment, se stârni puţin şi vântul, o simplă boare de vară, suficient însă pentru a-i aduce în nări o duhoare puternică şi greţoasă de putreziciune. Masa întunecată se dovedi a fi un roi de muşte, aflat într-o perpetuă forfotă. Lăsând bicicleta, se apropie de şanţul de pe partea opusă a drumului. Acolo, alături de o bucată de ţeavă gofrată, nouă şi strălucitoare, zăceau trupurile a patru bărbaţi, cu gâturile şi feţele umflate, de culoare neagră. Nick nu-şi dădu scama dacă erau sau nu soldaţi şi nici nu se apropie mai mult. Îşi zise că putea să se întoarcă liniştit la bicicletă, în locul acela nu exista nimic de temut, doar nişte oameni morţi, iar morţii nu pot să-ţi facă rău. Dar când ajunsese la câţiva metri de şanţ, o luă la fugă, încalecă pe bicicletă şi porni spre Shoyo într-o stare de cumplită agitaţie. La marginea oraşului se izbi de o piatră şi zdrobi bicicleta. El însuşi zbură peste coarne, se lovi la cap şi-şi zgârie mâinile. Nu rămase decât o secundă în mijlocul drumului, se ridică şi porni, tremurând din toate încheieturile.

Nick îşi petrecuse următoarea oră şi jumătate a dimineţii zilei de ieri bătând la uşi şi sunând la sonerii. Nu se poate să nu descopăr pe cineva sănătos, îşi spunea. El însuşi se simţea foarte bine şi i se părea imposibil să fie chiar singurul.. Se va găsi cineva, un bărbat, o femeie, măcar un adolescent cu permis de conducere de începător, care va spune: Ei, sigur că da. Hai să-i ducem la Camden. Luăm un automobil station. Sau ceva de genul acesta.

Dar de-abia dacă i se răspunsese de vreo zece ori la apeluri. Adică uşa se deschidea atât cât îi permitea lanţul de siguranţă şi se ivea o faţă bolnavă, dar plină de speranţă, dădea cu ochii de el şi licărul de speranţă murea. Apoi faţa respectivă făcea un semn de refuz şi uşa se închidea la loc. Dacă Nick ar fi putut să le vorbească, ar fi argumentat că, dacă erau încă în stare să meargă, puteau la fel de bine şi să conducă. Că dacă îi duceau pe arestaţi până la Camden, puteau profita să se prezinte la spitalul de acolo. Unde aveau să se însănătoşească. Dar nu putea vorbi.

Câţiva îl întrebaseră dacă-l văzuse pe doctorul Soames. Un bărbat, cuprins de un delir furios, dăduse de perete uşa micii lui case gen fermă, ieşise în pridvor, doar în izmene, şi încercase să-l înhaţe pe Nick. Îi spusese că avea să-i facă "ceea ce ar fi trebuit să-ţi fac atunci, la Houston". Din câte înţelesese Nick, îl confunda cu un tip numit Jenner. Îl urmărise pe Nick clătinându-se, ca un zombie dintr-un film de groază, din cele de mâna a treia. Partea de jos a pântecelui i se umflase teribil şi arăta de parcă i-ar fi vârât cineva acolo un pepene roşu. În cele din urmă se prăvălise în mijlocul pridvorului, iar Nick, cu inima bătându-i de zor, îi urmărise mişcările de jos, din curtea acoperită cu gazon. Bărbatul îşi fluturase pumnul fără putere, apoi se târâse anevoie înăuntru, fără a se mai osteni să închidă uşa.

Dar cele mai multe case rămâneau tăcute şi misterioase şi, în cele din urmă, nu mai suportă. Sentimentul acela de rău augur şi ameninţare din vis îl copleşea acum iarăşi şi-i venea din ce în ce mai greu să-şi alunge gândul că bătea la uşile unor morminte, tulburând somnul morţilor, care mai devreme sau mai târziu puteau să se scoale şi să-i răspundă. Nu-l ajuta preajmult să-şi spună că majoritatea caselor erau pustii, locatarii lor fiind de mult refugiaţi la Camden, El Dorado sau Texarkana.

Se înapoie la casa Baker. Jane Baker dormea profund, iar fruntea ei avea temperatură normală. Dar de această dată speranţele lui erau mici.

Era ora prânzului. Nick se întoarse la bufet, începând să simtă oboseala din urma nopţii în care nu dormise decât atât de puţin. De la căderea de pe bicicletă, avea dureri în tot corpul. Pistolul calibru 45 al lui Baker îl izbea peste şold. Încălzi două conserve de supă în bucătăria bufetului şi le turnă în două căni cu termoizolaţie. Laptele din frigider părea încă bun, aşa că luă o sticlă cu el.

Billy Warner era mort, iar când Mike dădu cu ochii de Nick, începu să chicotească isteric şi să arate cu degetul.

- Doi au ieşit din joc, n-a mai rămas decât unul! Doi la pământ şi unul în joc! Ai reuşit să te răzbuni! Aşa-i? Aşa-i?

Nick împinse cu grijă termosul cu supă prin fantă, apoi procedă la fel cu un pahar mare de lapte. Mike începu să bea supa direct din termos, cu înghiţituri mici. Nick îşi luă şi el termosul şi se aşeză pe coridor. Avea de gând să-l ducă pe Billy la subsol, dar mai întâi dorea să mănânce. Îi era foame. În timp ce-şi bea supa, se uita gânditor la Mike.

- Te întrebi cum mă simt? se interesă Mike.

Nick îi făcu semn că da.

- La fel ca azi-dimineaţă, când ai plecat. Cred c-am scos din mine un kil de muci. Îl măsură pe Nick plin de speranţă. Maică-mea spunea întotdeauna că înseamnă că mergi spre bine, dacă scoţi flegmă. Poate că eu am o formă mai uşoară, hm? Crezi că e posibil?

Nick ridică din umeri. Orice era posibil.

- Sunt puternic ca un taur, pledă Mike. Cred că nu e mare lucru, am să reuşesc să mă fac bine. Ascultă, omule, lasă-mă să plec. Te rog. Sunt gata să-ţi cad în genunchi, fir-ar să fie.

Nick reflectă, rămânând în expectativă.