– Ia-o uşor, Edgar, mă îndemnă Wireman.
M-am uitat la ceas: 11.58. Podul mobil avea să se ridice la prânz; ăsta era programul. Am clipit ca să îndepărtez lacrimile şi m-am reapucat de desenat. Mecanisme prindeau viaţă de sub vârful creionului meu negru Venus şi, chiar şi acum, când Ilse nu mai era, mă cuprinse fascinaţia de a vedea ceva real apărând din nimic - ca o siluetă
desprinzându-se din ceaţă. Şi de ce nu? Când ar fi fost un moment mai bun? Era un refugiu.
– Dacă are o persoană cu ajutorul căreia să ne atace şi podul mobil e scos din funcţiune, o s-o trimită pur şi simplu pe podul pietonal de la insula Don Pedro, zise Wireman.
Fără să ridic ochii de la desen, am spus:
– Poate că nu. Mulţi nu ştiu că există Sunshine Walkway şi sunt convins că nici Perse nu ştie.
– De ce?
– Pentru că a fost construit în anii cincizeci, chiar tu mi-ai spus, şi ea dormea atunci.
Se gândi la asta un moment, apoi spuse:
– Crezi că poate fi înfrântă, aşa-i?
– Da, cred. Probabil nu ucisă, dar poate fi adormită la loc.
– Ştii cum?
Găsind spărtura din masă şi astupând-o, aproape că am spus... dar asta nu avea sens.
– Nu încă. Mai sunt câteva desene de Libbit la cealaltă
casă. Aia din capătul sudic al insulei. Ele or să ne spună
unde este Perse şi mie or să-mi spună ce să fac.
– De unde ştii că mai sunt?
Pentru că altfel nu poate fi, aş fi spus, dar tocmai atunci sună sirena de amiază. La o jumătate de kilometru de noi, podul mobil dintre Duma Key şi Casey Key - singura legătură nordică dintre noi şi coastă - se ridica. Am numărat
până la douăzeci, rostind Mississippi între fiecare cifră, aşa cum făceam în copilărie. Apoi am şters din desenul meu cea mai mare roată dinţată. Făcând asta, am resimţit - în braţul amputat, da, dar şi deasupra ochilor, exact în mijloc -
senzaţia înfăptuirii unui act de o precizie desăvârşită.
– Okay, am spus.
– Acum putem pleca? întrebă Wireman.
– Nu încă, i-am răspuns.
El aruncă o privire la ceas, apoi la mine.
– Credeam că te grăbeşti, amigo. Şi ţinând cont de ce am văzut aici aseară, eu, unul, ştiu că mă grăbesc. Ce mai e, deci?
– Înainte trebuie să vă desenez pe voi doi, am spus.
IV
– Aş fi onorat să faci un desen cu mine, Edgar, spuse Jack, sunt sigur că mama ar fi în al nouălea cer - dar cred că
Wireman are dreptate. Ar trebui să o luăm la picior.
– Tu, Jack, ai fost vreodată în partea de sud a insulei?
– Ăă, nu.
De asta fusesem aproape sigur. Dar, rupând desenul cu mecanismul podului mobil din maculator, m-am uitat la Wireman. Chiar dacă acum aveam sufletul şi sentimentele acoperite de un strat de plumb, simţeam că acesta este un lucru pe care voiam într-adevăr să-l ştiu.
– Dar tu? Ai fost vreodată la Heron's Roost cel original, pentru a arunca o privire?
– Sincer să fiu, nu. Wireman se duse la geam şi se uită
afară. Podul e tot ridicat - de aici se vede puntea vestică pe fundalul cerului. Până aici, toate bune.
Nu voiam să abandonez subiectul atât de uşor.
– De ce nu?
– Domnişoara Eastlake m-a sfătuit să n-o fac, zise el, tot cu faţa la geam. Spunea că mediul e infect. Apa, vegetaţia,
chiar şi aerul. Spunea că în al Doilea Război Mondial forţele aviatice ale armatei au făcut experimente în zonă şi au reuşit să otrăvească partea aia de insulă, şi probabil că ăsta e motivul pentru care vegetaţia e atât de sălbatică acolo.
Spunea că oţetarul este poate cel mai nociv din toată
