CUM SE FACE UN DESEN (I)
Începeţi cu o suprafaţă albă. Nu e obligatoriu să fie dehârtie sau pânză, însă cred cu tărie că trebuie să fie albă. Îispunem albă deoarece avem nevoie de un cuvânt, daradevăratul nume este „nimic“. Negrul reprezintă absenţaluminii, însă albul este absenţa memoriei, culoarea lui
„nu-mi aduc aminte“.
Cum ne amintim să ne aducem aminte? Asta e o întrebarepe care mi-am pus-o deseori după cele întâmplate peDuma Key, cel mai des la orele mici ale dimineţii, cândstăteam cu ochii pironiţi în lipsa luminii, amintindu-mi deprietenii absenţi. Uneori, la acele ore mici, mă gândesc laorizont. E obligatoriu să defineşti orizontul. Trebuie să laşi ourmă pe întinderea albului. Un lucru cât se poate de simplu,aţi putea spune, însă un lucru care recreează lumea esteun act de eroism. Sau aşa am ajuns să cred.
Imaginaţi-vă o fetiţă, o simplă copilă. A căzut dintr-otrăsură acum aproape nouăzeci de ani, s-a lovit cu capul deo piatră şi a uitat totul. Nu doar cum o cheamă, ci totul!
Apoi, într-o bună zi, îşi aminteşte destul cât să ia un creionîn mână şi să facă acel prim semn ezitant pe suprafaţaalbă. O linie a orizontului, desigur. Dar şi o fisură prin caresă răzbată întunericul.
Totuşi, imaginaţi-vă mânuţa aceea ridicând creionul...
ezitând... şi apoi lăsând o urmă pe suprafaţa albă.
Imaginaţi-vă curajul de care e nevoie pentru a face aceaprimă încercare de restabilire a lumii vizualizând-o. O voiiubi mereu pe fetiţa aceea, oricât de multe am avut depătimit din pricina ei. Sunt obligat s-oiubesc. Nu amîncotro.
Imaginile sunt încărcate de magie, după cum ştiţi.
1. CEALALTĂ VIAŢĂ A MEA
I
Numele meu este Edgar Freemantle. Eram o persoană
foarte importantă în industria imobiliară. Asta se întâmpla în Minnesota, în cealaltă viaţă a mea. Am învăţat chestia asta cu „cealaltă viaţă a mea“ de la Wireman. Vreau să vă
povestesc despre Wireman, dar mai întâi să isprăvim partea cu Minnesota.
Tre' s-o spun: acolo am fost un veritabil caz de succes. Am urcat scara ierarhică în compania în care mi-am început activitatea, iar când n-am mai avut unde urca, mi-am dat demisia şi am pus bazele propriei mele companii. Şeful firmei din care am plecat mi-a râs în nas, mi-a spus că voi da faliment într-un an. Cred că asta spun majoritatea şefilor când un tânăr de perspectivă porneşte pe cont propriu.
În cazul meu, totul a mers strună. Când zona metropolitană Minneapolis-St Paul a prosperat, Compania Freemantle a prosperat şi ea. Când lucrurile au mers mai prost, n-am încercat să fac pe breazul. Dar mi-am urmat instinctul şi, de cele mai multe ori, rezultatele au fost bune.
Pe când împlineam cincizeci de ani, eu şi Pam aveam o avere de patruzeci de milioane de dolari. Şi eram încă uniţi.
Aveam două fete şi, spre sfârşitul vârstei noastre de aur, Ilse era la Universitatea Brown şi Melinda preda în Franţa, implicată într-un program de schimb de experienţă. La vremea la care lucrurile au luat-o razna, eu şi soţia mea ne făceam planuri să mergem în vizită la ea.
Am suferit un accident pe unul dintre şantiere. A fost destul de simplu; când o camionetă, chiar şi un Dodge Ram echipat cu toate brizbizurile, se ia la trântă cu o macara
înaltă de douăsprezece etaje, camioneta cade răpusă de fiecare dată. Partea dreaptă a craniului meu doar s-a crăpat. Partea stângă s-a lovit atât de tare de stâlpul portierei Ram-ului, încât s-a fracturat în trei locuri. Sau poate în cinci. Memoria îmi funcţionează mai bine ca înainte, dar încă mai are mult de recuperat pentru a fi ce a fost odinioară.
Doctorii au spus că ceea ce am păţit eu la cap se cheamă
leziune de contralovitura şi că genul ăsta de lucru produce de regulă mai multe stricăciuni decât o lovitură directă.
Mi-au fost rupte coastele. Şoldul drept mi-a fost spulberat.
Şi, deşi mi-am păstrat vederea în proporţie de şaptezeci la sută la ochiul drept (mai mult, într-o zi bună), am rămas fără braţul drept.
Era cât pe ce să-mi pierd viaţa, dar nu s-a întâmplat. Era cât pe ce să rămân într-o doagă graţie chestiei cu contralovitura, şi la început am rămas, dar mi-a trecut.
Oarecum. Când mi-a trecut, soţia plecase, şi nu „oarecum“.
Eram căsătoriţi de douăzeci şi cinci de ani, dar ştiţi cum se spune: se întâmplă şi la case mai mari. Presupun că nu are importanţă; ce-a fost a fost. Şi ce s-a dus e bun dus. Uneori e mai bine aşa.
Când spun că am rămas într-o doagă, mă refer la faptul că
la început n-am putut recunoaşte oamenii - nici pe soţia mea - şi nici ce s-a întâmplat n-am ştiut. Nu reuşeam să
înţeleg de ce am dureri atât de mari. Acum, după patru ani, nu-mi mai pot aminti felul acela de durere. Ştiu că am suferit şi că a fost o suferinţă sfâşietoare, însă totul e cam abstract. La vremea aceea nu era câtuşi de puţin abstract.
La vremea aceea aveam impresia că sunt în iad şi habar nu aveam ce caut acolo.
La început te-ai temut că o să mori, apoi te-ai temut că
n-o să mori. Asta spune Wireman, iar el ştie ce vorbeşte; a petrecut şi el o perioadă în iad.
Totul mă durea neîncetat. Sufeream constant de migrene necruţătoare; înăuntrul craniului meu era mereu ca la
miezul nopţii în cea mai mare ceasornicărie din lume. Din cauză că ochiul drept era făcut terci, vedeam lumea printr-o peliculă de sânge şi nu pricepeam aproape nimic din ea.
Nimic nu avea nume. Mi-amintesc de o zi când Pam era în cameră cu mine - încă eram internat în spital - şi stătea în picioare lângă patul meu. Eram extrem de nervos că stătea în picioare deşi, la câţiva paşi, în colţ, avea pe ce să şadă.
– Adu prietenul, am spus. Şezi pe prieten.
– Cum adică, Edgar? a întrebat ea.
– Prietenul, amicul! am ţipat. Futu-i, adu-l aici pe amic, târfă proastă ce eşti!
