1. CEALALTĂ VIAŢĂ A MEA

I

Numele meu este Edgar Freemantle. Eram o persoană

foarte importantă în industria imobiliară. Asta se întâmpla în Minnesota, în cealaltă viaţă a mea. Am învăţat chestia asta cu „cealaltă viaţă a mea“ de la Wireman. Vreau să vă

povestesc despre Wireman, dar mai întâi să isprăvim partea cu Minnesota.

Tre' s-o spun: acolo am fost un veritabil caz de succes. Am urcat scara ierarhică în compania în care mi-am început activitatea, iar când n-am mai avut unde urca, mi-am dat demisia şi am pus bazele propriei mele companii. Şeful firmei din care am plecat mi-a râs în nas, mi-a spus că voi da faliment într-un an. Cred că asta spun majoritatea şefilor când un tânăr de perspectivă porneşte pe cont propriu.

În cazul meu, totul a mers strună. Când zona metropolitană Minneapolis-St Paul a prosperat, Compania Freemantle a prosperat şi ea. Când lucrurile au mers mai prost, n-am încercat să fac pe breazul. Dar mi-am urmat instinctul şi, de cele mai multe ori, rezultatele au fost bune.

Pe când împlineam cincizeci de ani, eu şi Pam aveam o avere de patruzeci de milioane de dolari. Şi eram încă uniţi.

Aveam două fete şi, spre sfârşitul vârstei noastre de aur, Ilse era la Universitatea Brown şi Melinda preda în Franţa, implicată într-un program de schimb de experienţă. La vremea la care lucrurile au luat-o razna, eu şi soţia mea ne făceam planuri să mergem în vizită la ea.

Am suferit un accident pe unul dintre şantiere. A fost destul de simplu; când o camionetă, chiar şi un Dodge Ram echipat cu toate brizbizurile, se ia la trântă cu o macara

înaltă de douăsprezece etaje, camioneta cade răpusă de fiecare dată. Partea dreaptă a craniului meu doar s-a crăpat. Partea stângă s-a lovit atât de tare de stâlpul portierei Ram-ului, încât s-a fracturat în trei locuri. Sau poate în cinci. Memoria îmi funcţionează mai bine ca înainte, dar încă mai are mult de recuperat pentru a fi ce a fost odinioară.

Doctorii au spus că ceea ce am păţit eu la cap se cheamă

leziune de contralovitura şi că genul ăsta de lucru produce de regulă mai multe stricăciuni decât o lovitură directă.

Mi-au fost rupte coastele. Şoldul drept mi-a fost spulberat.

Şi, deşi mi-am păstrat vederea în proporţie de şaptezeci la sută la ochiul drept (mai mult, într-o zi bună), am rămas fără braţul drept.

Era cât pe ce să-mi pierd viaţa, dar nu s-a întâmplat. Era cât pe ce să rămân într-o doagă graţie chestiei cu contralovitura, şi la început am rămas, dar mi-a trecut.

Oarecum. Când mi-a trecut, soţia plecase, şi nu „oarecum“.

Eram căsătoriţi de douăzeci şi cinci de ani, dar ştiţi cum se spune: se întâmplă şi la case mai mari. Presupun că nu are importanţă; ce-a fost a fost. Şi ce s-a dus e bun dus. Uneori e mai bine aşa.

Când spun că am rămas într-o doagă, mă refer la faptul că

la început n-am putut recunoaşte oamenii - nici pe soţia mea - şi nici ce s-a întâmplat n-am ştiut. Nu reuşeam să

înţeleg de ce am dureri atât de mari. Acum, după patru ani, nu-mi mai pot aminti felul acela de durere. Ştiu că am suferit şi că a fost o suferinţă sfâşietoare, însă totul e cam abstract. La vremea aceea nu era câtuşi de puţin abstract.

La vremea aceea aveam impresia că sunt în iad şi habar nu aveam ce caut acolo.

La început te-ai temut că o să mori, apoi te-ai temut că

n-o să mori. Asta spune Wireman, iar el ştie ce vorbeşte; a petrecut şi el o perioadă în iad.

Totul mă durea neîncetat. Sufeream constant de migrene necruţătoare; înăuntrul craniului meu era mereu ca la

miezul nopţii în cea mai mare ceasornicărie din lume. Din cauză că ochiul drept era făcut terci, vedeam lumea printr-o peliculă de sânge şi nu pricepeam aproape nimic din ea.

Nimic nu avea nume. Mi-amintesc de o zi când Pam era în cameră cu mine - încă eram internat în spital - şi stătea în picioare lângă patul meu. Eram extrem de nervos că stătea în picioare deşi, la câţiva paşi, în colţ, avea pe ce să şadă.

– Adu prietenul, am spus. Şezi pe prieten.

– Cum adică, Edgar? a întrebat ea.

– Prietenul, amicul! am ţipat. Futu-i, adu-l aici pe amic, târfă proastă ce eşti!

Mă durea capul de credeam că mor, iar ea se punea pe plâns. O uram pentru asta. N-avea de ce să plângă, pentru că nu ea era în cuşcă, nu ea se uita la lume printr-o pâclă

roşiatică. Nu ea era maimuţa din cuşcă. Şi atunci mi s-a deschis mintea.

– Adu-l pe colega aici şi stai jos!

Mai bine de atât creierul meu zdruncinat nu reuşea să

exprime ideea de scaun.

Eram furios tot timpul. Aveam două infirmiere bătrâne, pe care le numeam Frigida Unu şi Frigida Doi, de parcă ar fi fost personaje într-o bandă desenată cu Dr. Seuss. Mai era o voluntară pe care o strigam Pilch Lozenge - habar nu am de ce, însă porecla asta avea şi un soi de conotaţie sexuală.

Pentru mine, cel puţin. Când m-am înzdrăvenit, am încercat să dau în oameni. De două ori am încercat s-o înjunghii pe Pam şi o dată am reuşit, deşi doar cu un cuţit de plastic. Tot a avut nevoie de câteva copci la antebraţ. Au fost momente când a trebuit să fiu legat.

Iată ce-mi amintesc cel mai bine din cealaltă viaţă a mea: o după-amiază toridă la sfârşitul şederii mele de o lună

într-un costisitor azil de recuperare, costisitorul aparat de aer condiţionat stricat, eu legat în pat, o telenovelă la televizor, o mie de clopoţei răsunându-mi în cap, durerea arzându-mi şi crispându-mi partea dreaptă a corpului ca un vătrai înroşit, braţul drept lipsă furnicându-mă, degetele

lipsă de la mâna dreaptă lipsă zvâcnind, perspectiva unei perioade bune (nu ştiu cât de lungi, pentru că estimarea timpului mă depăşeşte) până la următoarea doză de Oxycontin, o infirmieră ieşind din negura roşie, o creatură

care vine să se holbeze la maimuţa din cuşcă şi spune:

„Eşti pregătit să primeşti vizita soţiei tale?“ Iar eu răspund:

„Numai dacă a adus cu ea un pistol cu care să mă

împuşte.“

N-ai crede că genul acela de durere va trece, dar trece.

Apoi eşti expediat acasă şi durerea e înlocuită de agonia fizioterapiei. Roşul a început să-mi dispară din faţa ochilor.

Un psiholog specializat în hipnoterapie mi-a arătat câteva trucuri tari pentru a face faţă durerilor şi furnicăturilor-fantomă din braţul amputat. Pe psiholog îl chema Kamen. Kamen a fost cel care mi-a adus-o pe Reba: unul dintre puţinele lucruri pe care le-am luat cu mine când am ieşit şchiopătând din cealaltă viaţă şi am intrat în cea pe care am trăit-o în Duma Key.

– Asta nu-i o terapie psihologică omologată pentru controlarea stărilor de furie, a zis doctorul Kamen, deşi presupun că e posibil să fi minţit în privinţa asta, pentru a o face pe Reba mai atractivă. Mi-a spus că trebuie să-i dau un nume cu rezonanţă negativă, aşa că, deşi semăna mai mult cu Lucy Ricardo, am numit-o după o mătuşă care obişnuia să mă ciupească de degete când eram mic, dacă nu mâncam toţi morcovii. Apoi, la mai puţin de două zile după

ce am primit-o, i-am uitat numele. Nu-mi veneau în minte decât nume de băieţi, fiecare în parte stârnindu-mi stări tot mai intense de furie: Randall, Russell, Rudolph, fututul de River Phoenix.

Atunci eram deja acasă. Pam a venit să-mi aducă