dimensiunii feţei lui, ironia era imposibilă; nu putea să

exprime decât satiră. Totuşi, am înţeles unde bătea.

– Cât despre Kathi Green, ai dreptate, ce ştie ea? Ea nu lucrează decât cu paraplegicii, cvadriplegicii, ciungii cum eşti tu, şi cu oamenii care-şi revin de pe urma unor traume cerebrale - din nou, cazul tău. De cincisprezece ani, de când face asta, a avut ocazia să vadă o mie de pacienţi gândindu-se că nici măcar o singură secundă din timpul trecut nu mai poate fi recâştigată, aşa că n-are cum să

recunoască semnele unei depresii presuicidale. Zic bine?

Şedeam în fotoliul gâlmos din faţa canapelei şi mă uitam posac la el. Iată cum apar problemele. Iar Kathi Green nu făcea decât să le amplifice. Kamen se înclină în faţă... deşi

dată fiind circumferinţa pântecelui său, nu reuşi să se aplece decât câţiva centimetri.

– Trebuie să aştepţi, spuse el.

M-am uitat năuc la el. El a încuviinţat din cap.

– Eşti surprins. Da. Eu nu-s creştin, darămite catolic, şi am vederi largi în privinţa sinuciderii. Totuşi, cred în responsabilităţi şi ştiu că şi tu crezi. Îţi spun doar atât: dacă

te sinucizi acum... sau chiar peste şase luni... soţia şi fiicele tale vor şti. Oricât de ingenios o vei face, ele vor şti.

– Dar nu...

El ridică mâna.

– Iar cei de la compania la care ai asigurare de viaţă - pe o sumă foarte mare, sunt sigur - vor şti şi ei. Poate că nu vor reuşi s-o dovedească... dar vor încerca din răsputeri s-o facă. Zvonurile care se vor isca le vor afecta pe fetele tale, oricât de tari crezi că sunt ele când vine vorba de asemenea lucruri.

Melinda era tare. Cu Ilse, însă, era o altă poveste. Când Melinda era nervoasă, spunea că Illy suferă de „dezvoltare întreruptă“, însă eu nu credeam că este aşa. Eu credeam că

Illy este pur şi simplu sensibilă.

– Iar până la urmă s-ar putea s-o dovedească.

Kamen ridică din umerii lui enormi.

– Cât de mult va afecta asta despăgubirea în caz de moarte nu-mi dau seama, dar sunt sigur că va şterge o bună parte din comoara vieţii tale.

Eu nu mă gândeam la bani. Eu mă gândeam la o echipă de anchetatori trimişi de compania de asigurări să-mi demonteze matrapazlâcurile. Şi imediat am pufnit în râs.

Kamen şedea cu uriaşele lui mâini tuciurii pe genunchii cât nişte opritoare de uşă şi se uita la mine cu surâsul lui mic, care spunea „Eu le-am văzut pe toate.“ Numai că pe faţa lui nimic nu era mic. Aşteptă să mi se stingă râsul, apoi mă

întrebă ce e aşa de comic.

– Îmi spui că sunt prea bogat ca să mă sinucid, am zis.

– Îţi spun să n-o faci acum, Edgar, nimic altceva. Îţi voi mai sugera ceva care contravine unei bune părţi din experienţa pe care am acumulat-o. Dar în cazul tău am o intuiţie foarte puternică - acelaşi fel de intuiţie care m-a făcut să-ţi dau păpuşa. Îţi propun să încerci o abordare geografică.

– Pardon?

– E o formă de reabilitare la care apelează deseori alcoolicii aflaţi în ultima fază. Ei speră ca o schimbare de regiune le va oferi şansa unui nou început. Va face să le surâdă norocul.

Am simţit un zvâcnet indefinit. N-aş putea spune că era de speranţă, însă era ceva aproape de asta.

– Rareori dă roade, spuse Kamen. Veteranilor de la Alcoolicii Anonimi, care au câte un răspuns la orice problemă - acesta e blestemul şi binecuvântarea lor, deşi foarte puţini îşi dau vreodată seama de asta - le place să

spună: „Dacă urci un nemernic într-un avion la Boston, acelaşi nemernic coboară la Seattle.“

– Şi atunci, cu ce mă ajută pe mine asta? am întrebat.

– Te ajută. Ce-ţi sugerez este să alegi un loc departe de aici, suburbiile St Paul, şi acolo să te duci. Te afli într-o situaţie privilegiată pentru a face asta, dată fiind starea ta financiară şi conjugală.

– Pentru cât timp?

– Măcar un an.

Se uită la mine enigmatic. Faţa lui mare era croită special pentru o asemenea expresie; gravată pe mormântul lui Tutankhamon, cred că l-ar fi pus pe gânduri şi pe Howard Carter.

– Iar dac-o să faci ceva la capătul acelui an, Edgar, pentru numele lui Dumnezeu - nu, pentru binele fiicelor tale - fă

aşa încât să pară credibil.

Dispăruse aproape complet în vechea sofa; acum începu lupta ca să se ridice. Am păşit să-l ajut şi el mi-a făcut semn cu mâna că se descurcă. Reuşi într-un final să se ridice în picioare, şuierând mai puternic ca oricând, şi îşi luă

servieta. Privi în jos la mine de la înălţimea sa de un metru nouăzeci şi cinci, cu globii aceia oculari holbaţi, cu cornea gălbuie, părând şi mai mari din cauza ochelarilor cu lentile foarte groase.

– Edgar, există ceva care să te facă fericit?

Am cugetat în treacăt la întrebarea aceasta (singurul mod care părea sigur) şi am spus:

– Obişnuiam să desenez.

De fapt, făceam mai mult decât nişte simple desene, dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă. De atunci interveniseră alte lucruri. Căsnicia, cariera. Care acum se duseseră amândouă pe copcă.

– Când?

– În copilărie.

M-am gândit să-i spun că odinioară visam să merg la facultatea de artă - îmi cumpăram chiar câte un album cu reproduceri când îmi permiteam - dar nu i-am spus. În ultimii treizeci de ani, contribuţia pe care am adus-o lumii artistice consta în mâzgăleli făcute în timp ce vorbeam la telefon, şi probabil că trecuseră zece ani de când cumpărasem ultimul album de artă, genul acela pe care îl pui pe măsuţa pentru cafea ca să-ţi impresionezi prietenii.

– De atunci?

M-am gândit să mint - nu voiam să par un tip extrem de anost - dar am optat pentru adevăr. Oamenilor cu un singur braţ le e recomandat să spună adevărul de câte ori e posibil. Nu Wireman zice asta, ci eu.

– Nu.

– Reapucă-te, mă sfătui Kamen. Ai nevoie de bariere.

– Bariere, am spus, uimit.

– Da, Edgar.