fiind dimensiunea Hummer-ului - apoi se întoarse.

– Slavă Cerului că a murit înainte să se întoarcă fetiţa.

– Da, am spus. Slavă Cerului.

IX

Drumul de întoarcere la căscioara mea de la capătul aleii nu era lung, însă tot mi-a luat mult să-l parcurg. Când am ajuns, simţeam în mână genul de durere pe care o numisem Amorţeală de Cârjă, iar sângele lui Gandalf mi se întărea pe cămaşă. Între uşa cu plasă şi canatul uşii din faţă

era îndesat un cartonaş. L-am scos. Sub imaginea unei fete zâmbitoare care saluta cum salută cercetaşele era scris următorul mesaj:

O PRIETENĂ DIN CARTIER A TRECUT SĂ-ŢI ADUCĂ DELICIOŞI BISCUIŢI CERCETAŞI! DEŞI NU TE-A GĂSIT ACASĂ ASTĂZI, Monica.

MAI TREC PE LA TINE! NE VEDEM CURÂND!

Monica se iscălise punând punctul deasupra literei i sub forma unei feţe zâmbitoare. Şontâcăind spre duş, am mototolit cartonaşul şi l-am aruncat în coşul de gunoi.

Cămaşa, jeanşii şi lenjeria intimă, toate pătate de sânge, le-am aruncat la tomberon. Nu voiam să le mai văd vreodată.

X

Lexus-ul meu vechi de doi ani era pe aleea din faţa casei, dar nu mă mai urcasem la volan din ziua accidentului. Un puşti din vecini făcea comisioane pentru mine trei zile pe săptămână. Kathi Green era şi ea de acord să treacă pe la cel mai apropiat supermarket dacă o rugam, sau să mă

ducă la Blockbuster înaintea uneia dintre scurtele noastre şedinţe chinuitoare (după ele eram întotdeauna prea stors de puteri). Dacă mi-aţi fi spus că voi conduce din nou în toamna aceea, aş fi izbucnit în râs. Problema nu era piciorul meu beteag; simpla idee de a conduce îmi dădea transpiraţii reci.

Dar nu la mult timp după ce am făcut duş, exact asta făceam: mă urcam la volan, vâram cheia în contact şi mă

uitam peste umărul drept în timp ce ieşeam cu spatele pe alee. Luasem patru pilule mici şi roz de Oxycontin în loc de două, cât era doza normală, şi mă bazam pe faptul că mă

vor ajuta să parcurg dus-întors drumul până la magazinul Stop & Shop de lângă intersecţia East Hoyt cu Eastshore Drive fără să mă pierd cu firea sau să ucid pe careva.

N-am zăbovit la supermarket. Nu am făcut cumpărături în sensul normal al cuvântului, ci am dat doar o raită rapidă -

o oprire la sectorul cu carne urmată de o plimbare

împleticită prin sectorul cu reduceri, n-am avut cupoane de rambursat, n-am avut nimic de declarat. Totuşi, când m-am întors pe Aster Lane eram ameţit de-a binelea. Dacă m-ar fi oprit un poliţist şi m-ar fi pus să umblu pe linie dreaptă, n-aş fi trecut testul.

Nu m-a oprit nimeni. Am trecut pe lângă casa familiei Goldstein, în faţa căreia erau oprite patru maşini, iar lângă

trotuar erau parcate cel puţin alte şase. Lumina se revărsa de la toate geamurile. Mama Monicăi chemase întăriri pe linia fierbinte a familiei şi, după toate aparenţele, multe rude răspunseseră apelului. Bravo lor! Cu atât mai bine pentru Monica.

Peste mai puţin de un minut, intram pe aleea din faţa casei mele. În pofida medicamentelor luate, piciorul drept îmi pulsa de la apăsarea succesivă a pedalei de acceleraţie şi a frânei, şi aveam o migrenă - o simplă durere de cap provocată de tensiune. Principala mea problemă, însă, era foamea. Asta mă scosese de la început din casă. Numai că

„foame“ e un cuvânt prea blând pentru ce simţeam. Eram lihnit, iar lasagna rămasă în frigider nu-mi era de ajuns.

Conţinea carne, dar nu într-o cantitate suficient de mare.

Am intrat în casă sprijinindu-mă în cârjă, ameţit de la Oxycontin, am luat o tigaie din sertarul de sub aragaz şi am trântit-o peste un arzător. Am rotit butonul la maximum, abia auzind vup-ul gazului aprinzându-se automat. Eram prea ocupat cu ruperea ambalajului de plastic al unui pachet de muşchi de vită tocat. Am aruncat carnea în tigaie şi am teşit-o cu palma înainte să scot o spatulă din sertarul de lângă aragaz.

Intrând în casă, despuindu-mă de haine şi vârându-mă sub duş, reuşisem să confund senzaţia din stomac cu greaţa -

părea o explicaţie raţională. Pe când mă clăteam de săpun însă, acea senzaţie se transformase într-un murmur surd, ca un motor puternic mergând la ralanti. Medicamentele îmi amorţiseră puţin foamea, care acum revenise mai în forţă

ca oricând. Dacă-mi mai fusese atât de foame vreodată, nu-mi aduceam aminte când se întâmplase asta.

Am întors pe cealaltă parte turta de carne grotesc de mare şi am încercat să număr până la treizeci. Îmi făceam socoteala că treizeci de secunde sunt suficiente pentru a obţine ceea ce oamenii numesc „carne gătită“. Dacă m-aş fi gândit să pornesc ventilatorul şi să împiedic aroma să-mi ajungă la nas, poate că mi-ar fi reuşit. Aşa însă, n-am ajuns nici măcar la douăzeci. La şaptesprezece am luat o farfurie de carton, am răsturnat hamburgerul în ea şi l-am înfulecat aşa, pe jumătate crud, sprijinindu-mă de dulap. Când mai aveam vreo jumătate, am văzut sucul roşu scurgându-se din carnea roşie şi am zărit pentru un moment imaginea foarte vie a lui Gandalf uitându-se în sus la mine în vreme ce sângele şi fecalele i se scurgeau din rămăşiţele terciuite ale picioarelor din spate, mătuindu-i blana. N-am simţit nici cel mai mic zvâcnet de scârbă. Dimpotrivă, stomacul îmi cerea avid mai multă hrană. Îmi era foame.

Foame.

XI

În noaptea aceea am visat că mă aflu în dormitorul pe care-l împărţisem atât de mulţi ani cu Pam. Ea dormea alături de mine şi nu putea auzi vocea spartă care venea de undeva de la parterul casei întunecate: Proaspăt căsătoriţi, proaspăt morţi, proaspăt căsătoriţi, proaspăt morţi. Suna ca un dispozitiv mecanic îndesat într-un ungher dosnic. Am scuturat-o pe soţia mea, însă ea doar s-a întors pe cealaltă

parte. S-a întors cu spatele la mine. Cel mai des, visele grăiesc adevărul, nu-i aşa?

M-am ridicat şi am coborât scările, ţinându-mă de balustradă ca să-mi ajut piciorul beteag. Şi era ceva ciudat în felul în care mă ţineam de bucata aceea de lemn şlefuit.

Apropiindu-mă de baza scărilor, mi-am dat seama despre

ce era vorba. Nu ştiu dacă e corect sau nu, dar lumea asta e o lume a dreptacilor - chitarele sunt făcute pentru dreptaci, la fel şi pupitrele de la şcoală, şi panourile de bord ale maşinilor americane. Balustrada din casa în care trăisem alături de familia mea nu făcea excepţie; era situată pe dreapta pentru că, deşi compania mea construise casa după planurile mele, soţia şi ambele mele fiice erau dreptace, iar majoritatea decide.

Cu toate acestea, mâna mea atingea balustrada.

Sigur că da, mi-am spus. Pentru că este un vis. Exact ca-n după-amiaza asta. Ştii?

Accidentul lui Gandalf n-a fost un vis, am ripostat în gând, iar vocea străinului din casa mea - mai aproape ca oricând -

a repetat Proaspăt căsătoriţi, proaspăt morţi, iar şi iar.

Oricine ar fi fost, persoana se afla în livingul meu. Nu voiam să intru acolo.

Nu, accidentul lui Gandalf n-a fost un vis, mi-am spus.

Poate că aceste gânduri aparţineau mâinii mele drepte lipsă. Vis a fost faptul că l-am omorât.

Murise, deci, de la sine? Asta încerca să-mi spună vocea?

Pentru că eu nu credeam că Gandalf murise de la sine.

Credeam că avusese nevoie de ajutor.

Am intrat în vechiul meu living. Eram conştient că-mi mişc picioarele; înaintam aşa cum te mişti în vise, ca şi când de fapt lumea s-ar mişca în jurul tău, ducându-se în urmă ca un bizar joc de proiecţie. Şi acolo, în vechiul balansoar Boston al lui Pam, şedea Reba, Păpuşa Terapeutică, crescută acum la dimensiunea unui copil în carne şi oase.

Oribilele ei picioare roz, fără oase, încălţate în pantofi Mary Jane negri, se legănau la mică distanţă de podea. Ochii ei goi se holbau la mine. Buclele ei roşietice lipsite de viaţă se mişcau înainte şi-napoi. Avea gura mânjită de sânge, iar în vis ştiam că nu era sânge de om ori sânge de căţel, ci chestia care se scursese din hamburgerul meu aproape crud - chestia pe care o linsesem de pe farfuria de carton după ce terminasem de mâncat carnea.

Broscoiul cel rău ne-a urmărit! strigă Reba. Ale DIIINŢ!

XII