– Uneori mă întreb dacă eşti acelaşi om pentru care lucram, spuse el.
– Omul acela a murit în camioneta lui, am spus.
VII
Pam a acceptat învoiala şi cred că, în locul învoielii, m-ar fi primit înapoi dacă m-aş fi oferit - când am luat prânzul ca să discutăm amănuntele, pe chip îi apărea şi dispărea o expresie aparte, ca soarele printre nori - dar nu m-am oferit. Mie îmi stătea mintea la Florida, acel refugiu al proaspeţilor însurăţei şi al celor aflaţi în pragul morţii. Şi cred că în adâncul sufletului ei, chiar şi Pam ştia că e mai bine aşa - ştia că omul care fusese scos din epava Dodge Ram-ului cu casca de protecţie mulată peste urechi ca o conservă strivită nu era acelaşi individ care urcase în maşină. Viaţa alături de Pam, de fete şi de compania de construcţii se sfârşise; nu mai erau camere în ea pe care să
le explorez. Erau, pe de altă parte, uşi. Cea pe care scria SINUCIDERE reprezenta în acel moment o alegere proastă, după cum arătase doctorul Kamen. Mai rămânea deci aceea pe care scria DUMA KEY.
S-a mai întâmplat însă un lucru în cealaltă viaţă a mea înainte să mă strecor pe acea uşă. E vorba de ceea ce a păţit Gandalf, terierul Jack Russell al Monicăi Goldstein.
VIII
Dacă v-aţi imaginat refugiul meu de convalescenţă ca pe o căscioară de pe malul lacului aflată într-o splendidă izolare la capătul unui solitar drum de pământ din pădurile nordului, aţi face bine să vă mai gândiţi - aici e vorba despre o zonă tipic suburbană. Locuinţa noastră de lângă
lac se afla la capătul lui Aster Lane, o stradă pavată care începe de la East Hoyt Avenue şi duce la apă. Cei mai apropiaţi vecini sunt soţii Goldstein.
În toiul lunii octombrie, am urmat în sfârşit sfatul lui Kathi Green şi am început să fac plimbări. Nu erau Marile Plimbări de pe Plajă pe care le-am făcut mai târziu, şi mă întorceam şi după aceste scurte ieşiri cu dureri crâncene la şoldul rănit (şi nu doar o dată cu lacrimi în ochi), însă erau paşi în direcţia bună. Mă întorceam dintr-una dintre aceste plimbări, când doamna Fevereau a lovit căţelul Monicăi.
Mai aveam un sfert din drumul spre casă când doamna Fevereau a trecut pe lângă mine în ridicolul ei Hummer muştariu. Ca întotdeauna, avea telefonul celular într-o mână şi o ţigară în cealaltă; ca întotdeauna, conducea prea repede. Abia am observat, şi în mod sigur nu l-am văzut pe Gandalf, atent doar la Monica, ieşind fuga în stradă înaintea mea. Fetiţa venea pe cealaltă parte a străzii în echipament complet de cercetaşă. Eu eram atent la şoldul meu reconstruit. Ca întotdeauna spre sfârşitul scurtelor mele plimbări, această aşa-numită minunăţie medicală părea înţesată cu zece mii de cioburi de sticlă.
Apoi pneurile au urlat şi lor li s-a alăturat ţipătul unei fetiţe:
– GANDALF, NU!
Pentru un moment, am avut o viziune clară şi nepământeană a macaralei care aproape că mă ucisese, lumea în care trăisem dintotdeauna fiind pe dată înghiţită
de un galben mult mai puternic decât Hummer-ul doamnei
Fevereau, şi litere negre plutind în el, umflându-se, devenind mai mari: LINK-BELT.
Apoi Gandalf a început şi el să ţipe şi flash-back-ul - ceea ce doctorul Kamen ar fi numit amintire recuperată, presupun - a dispărut. Până în acea după-amiază de octombrie din urmă cu patru ani nu ştiam că şi căţeii pot să
ţipe.
Am rupt-o într-o fugă inegală, izbind trotuarul cu cârja mea roşie. Sunt sigur că ar fi părut comic unui străin, dar nimeni nu-mi dădea mie atenţie. Monica Goldstein stătea îngenuncheată în mijlocul străzii, lângă căţel. Gandalf zăcea în faţa grilajului înalt şi pătrăţos al Hummer-ului. Faţa fetei era albă deasupra uniformei verde ca de pădurar, pe care atârna o eşarfă cu insigne şi medalii. Capătul eşarfei se îmbiba într-o baltă tot mai mare de sânge scurs din căţel.
Doamna Fevereau pe jumătate sări şi pe jumătate căzu din ridicol de înaltul scaun al şoferului. Ava Goldstein veni în fugă de la uşa din faţă a casei sale, strigându-şi fiica pe nume. Bluza îi era pe jumătate descheiată. Ea era desculţă.
– Nu te atinge de el, draga mea, nu te atinge de el, spuse doamna Fevereau.
Încă ţinea ţigara în mână şi pufăia nervos din ea.
Monica nu-i dădu atenţie. Îl mângâie pe Gandalf pe spate.
Câinele ţipă din nou la aceasta - a fost un ţipăt - şi Monica îşi acoperi ochii cu podul palmelor, începu să scuture din cap. N-o învinovăţeam.
Doamna Fevereau întinse mâna spre fată, dar se răzgândi.
Făcu doi paşi în spate, se sprijini de marginea Hummer-ului şi ridică ochii spre cer.
Doamna Goldstein îngenunche lângă fiica sa.
– Draga mea, o, draga mea, te rog să nu faci aşa!
Gandalf zăcea în stradă, într-o baltă formată din propriul sânge, şi urla. Iar atunci aproape că mi-am amintit sunetul pe care-l făcuse macaraua. Nu bip-bip-bip-ul pe care trebuia să-l facă (avertizarea de mers în marşarier i se stri-
case), ci huruitul cutremurător al motorului său diesel şi sunetul şenilelor răscolind pământul.
– Du-o înăuntru, Ava, am spus. Du-o în casă.
Doamna Goldstein îşi petrecu braţul pe după umerii fiicei sale şi o ajută să se ridice în picioare.
– Haide, iubita mea. Hai înăuntru.
– Nu vin fără Gandalf!
Monica avea unsprezece ani şi era matură pentru vârsta ei, dar în acele momente redevenise un copil de trei ani.
– Nu vin fără căţeluşul meu!
Eşarfa ei, cu ultimii şapte centimetri din lungime îmbibaţi cu sânge, plescăi lovindu-i-se de fustă şi o împroşcă pe gleznă în jos, lăsându-i o dâră lungă de sânge.
– Monica, du-te în casă şi cheamă veterinarul, i-am spus.
Spune-i că Gandalf a fost lovit de o maşină. Spune-i că
trebuie să vină numaidecât. Rămân eu cu căţelul cât eşti plecată.
