Cuvântul acela - DIIINŢ! - încă îmi răsuna în minte când m-am ridicat în capul oaselor. În poală, luna de octombrie îmi revărsa o baltă de lumină rece. Încercam să strig şi scoteam doar serii de icnete mute. Inima îmi bubuia în piept. Am întins mâna spre veioză şi am evitat la milimetru s-o dobor la podea, deşi odată aprinsă am văzut că i-am împins piciorul pe jumătate peste marginea noptierei.

Ceasul cu radio spunea că este 3:19 dimineaţa.

Am coborât picioarele din pat şi am dus mâna spre telefon. Dacă vei avea cu adevărat nevoie de mine, sună-mă, spusese Kamen. Oricând, zi sau noapte. Iar dacă

numărul lui s-ar fi aflat în memoria telefonului din dormitor, probabil că aş fi făcut-o. Dar, după ce realitatea şi-a reintrat în drepturi - căsuţa de lângă lacul Phalen, nu casa din Mendota Heights, nici-o voce dogită la parter - dorinţa mi-a trecut.

Reba, Păpuşa Terapeutică, în balansoarul Boston, ajunsă

de mărimea unui copil în carne şi oase. Ei, bine, de ce nu?

Fusesem furios, chiar dacă pe doamna Fevereau şi nu pe sărmanul Gandalf, şi nici să mă pici cu ceară nu ştiam ce legătură aveau broscoii dinţoşi cu prefectura. Adevărata chestiune, mi se părea, era legată de căţelul Monicăi. Oare îl ucisesem eu pe Gandalf sau se stinsese de la sine?

Sau poate întrebarea era de ce-mi fusese atât de foame după aceea. Poate că asta era întrebarea.

O poftă atât de mare de carne.

– L-am luat în braţe, am şoptit.

În braţ, vrei să spui, pentru că acum nu mai ai decât unulsingur. Braţul tău stâng teafăr.

Îmi aminteam însă că-l luasem în braţe, la plural. Îmi îndreptam furia

(era ROŞU)

în altă parte de la femeia aia idioată cu ţigara ei şi cu telefonul celular şi o răsfrângeam cumva înapoi în mine, într-un soi aiuritor de buclă închisă... l-am luat în braţe... în mod sigur era o halucinaţie, dar da, aşa îmi aminteam.

L-am luat în braţe.

Îi ţineam gâtul la scobitura cotului stâng, ca să-l pot strangula cu mâna dreaptă.

Să-l strangulez şi să-i curm chinurile.

Dormeam fără cămaşă, aşa că era uşor să mă uit la ciotul mâinii. Nu trebuia decât să întorc capul. Puteam să-l mişc puţin, însă doar atât. L-am mişcat de câteva ori, apoi am ridicat ochii spre tavan. Bătăile inimii se calmau puţin câte puţin.

– Căţelul a murit din cauza rănilor, am spus. Şi a şocului. O

autopsie ar confirma asta.

Numai că nimeni nu face autopsii câinilor care mor după

ce au fost făcuţi terci de un Hummer condus de o femeie aiurită.

M-am uitat la tavan şi mi-am dorit s-o sfârşesc cu viaţa asta. Cu viaţa asta nefericită care începuse atât de promiţător. Credeam că nu voi mai dormi în noaptea aceea, dar până la urmă am adormit. În cele din urmă, întotdeauna ne depăşim grijile.

Aşa spune Wireman.

CUM SE FACE UN DESEN (II)

Ţineţi minte că adevărul stă în detalii. Indiferent cumvedeţi lumea sau ce stil impune ea muncii voastre de artist,adevărul stă în detalii. Desigur, acolo stă şi diavolul - toată

lumea spune asta - dar poate că adevărul şi diavolul suntcuvinte care desemnează acelaşi lucru. S-ar putea, cineştie?

Imaginaţi-vă din nou fetiţa aceea care a căzut din trăsură.

S-a lovit la tâmpla dreapta, însă partea stângă a creieruluieste cea care a avut de suferit cel mai tare - contralovitură,v-amintiţi? În partea stângă e situată aria lui Broca - nu că

ar fi ştiut cineva asta în anii 1920. Aria lui Broca esteresponsabilă cu limbajul. Dacă te loveşti destul de tareacolo, îţi pierzi limbajul, uneori pentru foarte puţin timp,alteori pentru totdeauna. Dar - deşi sunt strâns înrudite -

vorbirea nu e acelaşi lucru cu vederea.

Fetiţa încă vede.

Îşi vede cele cinci surori. Rochiile lor. Felul în care vântulle răvăşeşte părul atunci când ele vin de afară. Vedemustaţa tatălui ei, acum grizonantă. O vede pe Nan Melda -

nu doar menajera, ci persoana cea mai apropiată de omamă pe care fetiţa aceasta o cunoaşte. Vede năframa pecare dădaca şi-o înfăşoară în jurul capului atunci când facecurăţenie; vede nodul din faţă, chiar în creştetul frunţiiînalte şi cafenii a lui Nan Melda; vede brăţările de argint alelui Nan Melda, şi felul în care acestea scânteiază în bătaialuminii ce cade prin ferestre.

Detalii, detalii, adevărul stă în detalii.

Şi vederea cheamă cu disperare vorbirea, chiar şi într-ominte deranjată? Un creier rănit? O, cu siguranţă, cusiguranţă.

Ea îşi spune: Mă doare capul.

Ea îşi spune: S-a întâmplat ceva rău, şi nu ştiu cine sunt.

Sau unde mă aflu. Sau ce sunt toate aceste lumini puternice împrejur.

Ea îşi spune: Libbit? Să fie Libbit numele meu? Înainte, ştiam asta. Înainte, puteam să vorbesc, dar acum vorbele mele sunt ca peştii în apă. Îl vreau pe bărbatul cu păr deasupra buzei de sus.

Ea îşi spune: Acela e tati meu, dar când încerc să-i rostesc numele, îi spun doar „Asăre! Asăre!“, pentru că una zboară

pe lângă geamul meu. Văd fiecare pană. Îi văd ochii ca de sticlă. Îi văd piciorul, felul în care se îndoaie ca şi când ar fi rupt, iar cuvântul este stlâmb. Mă doare capul.

Vin fete. Maria şi Hannah vin. Ei nu-i place de ele aşa cumîi place de gemene. Gemenele sunt mici, ca ea.

Ea îşi spune: Înainte, Măriei şi lui Hannah le spuneam Marile Răutăcioase, şi-şi dă seama că ştie din nou. E încă

un lucru care s-a întors. Numele unui alt detaliu. Va uita dinnou, dar data viitoare când îşi va aminti, îşi va aminti maimult. E aproape sigură de asta.

Ea îşi spune: Când încerc să zic Hannah, zic „Asăre!

Asăre!“ Când încerc să spun Maria, spun „Îi! Îi!“ Iar ele râd, răutăcioasele alea. Plâng. Îl vreau pe tati şi nu-mi amintesc cum să-l strig; cuvântul acela s-a dus din nou. Cuvintele-s ca păsările, zboară şi zboară şi zboară departe. Surorile mele vorbesc. Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mi-e uscat gâtul.

Încerc să spun sete. Spun „Ete! Ete!“ Dar ele râd şi atât, răutăcioasele alea. Sunt sub bandaj, miros iodul, puturoasa de mine, ascultându-le pe ele cum râd. Strig la ele, strig tare, şi ele fug. Nan Melda vine, are capul tot roşu pentru că

părul îi e înfăşurat în năframă. Rotundurile ei scapără

scapără scapără în bătaia soarelui şi acelor rotunduri le spune brăţări. Spun „Ete! Ete!“ şi Nan Melda nu ştie. Aşa că