Monica mă privi cu ochi în care se citea mai mult decât durere, mai mult decât şoc. Se citea nebunie. Cunoşteam bine acea privire. O văzusem deseori în propria-mi oglindă.
– Promiţi? Juri pe roşu? Pe numele mamei tale?
– Jur pe roşu, jur pe numele mamei mele. Du-te.
Se duse cu mama ei, aruncând o ultimă privire înapoi peste umăr şi scoţând un ultim vaier înainte să urce scările casei sale. Eu am îngenuncheat lângă Gandalf, ţinându-mă
de bara de protecţie a Hummer-ului şi lăsându-mă jos aşa cum făceam mereu, cu durere şi înclinându-mă tare pe stânga, încercând să-mi împiedic genunchiul drept să se îndoaie mai mult decât era absolut necesar. Totuşi, am dat glas şi eu unui scâncet de durere şi m-am întrebat dacă voi reuşi să mă ridic fără ajutor. Nu puteam să mă bazez pe doamna Fevereau; ea merse spre partea stângă a străzii, pe picioare rigide şi puternic depărtate, apoi se îndoi de mijloc ca într-o reverenţă, după care vomită în rigolă. În tot acest timp, ţinu departe de corp mâna în care avea ţigara.
Mi-am întors atenţia spre Gandalf. Fusese lovit peste labele din spate. Avea coloana vertebrală zdrobită. Sânge şi fecale ieşeau încet dintre picioarele rupte. Întoarse ochii în sus spre mine şi în ei am văzut o oribilă expresie de speranţă. Scoase uşor limba şi mă linse pe interiorul încheieturii mâinii stângi. Avea limba uscată ca iasca şi rece. Gandalf urma să moară, dar poate nu destul de repede. Monica avea să iasă din casă şi nu voiam ca atunci căţelul să fie în viaţă şi să-i poată linge şi ei încheietura mâinii.
Ştiam ce trebuie să fac. Nu era nimeni în preajmă care să
mă vadă făcând-o. Monica şi mama ei erau în casă.
Doamna Fevereau stătea cu spatele la mine. Dacă ieşise altcineva la geam (sau pe peluză) pe străduţa aceea, Hummer-ul bloca vederea şi nu puteam fi văzut şezând lângă căţel cu piciorul beteag întins ciudat într-o parte.
Aveam la dispoziţie câteva momente, numai câteva, şi dacă
mă opream să mă gândesc la ce făceam, ratam şansa.
Aşa că am luat partea superioară a corpului lui Gandalf în braţe şi, fără preget, m-am văzut din nou pe şantierul de pe Sutton Avenue, unde Compania Freemantle se pregăteşte să construiască o clădire bancară înaltă de patruzeci de etaje. Mă aflu în furgoneta mea. Reba McEntire e la radio şi cântă „Fancy“. Îmi dau brusc seama că sunetele scoase de macara sunt prea puternice, chiar dacă n-am auzit semnalul de avertizare pentru mersul în marşarier, iar când mă uit în dreapta, partea de lume care ar trebui să apară în cadrul geamului a dispărut. Lumea din acea parte a fost înlocuită de galben. Litere negre plutesc acolo: LINK-BELT.
Se umflă. Răsucesc volanul maşinii spre stânga, la maximum, ştiind că e prea târziu. Ţipătul de metal îndoit începe, acoperind radioul şi micşorând habitaclul cabinei de la dreapta la stânga, pentru că macaraua îmi invadează
spaţiul, îmi fură spaţiul, iar camioneta se înclină pe o parte.
Încerc să deschid portiera şoferului, dar n-am nici-o şansă.
Asta trebuia să fac prima dată. Acum însă s-a făcut prea
târziu, mult prea repede. Lumea din faţa mea dispare când parbrizul se transformă în lapte îngheţat brăzdat de un milion de crăpături. Apoi şantierul revine şi se răsuceşte pe un ax invizibil, în timp ce parbrizul explodează. Explodează?
Îşi ia zborul îndoit la mijloc ca o carte de joc, iar eu stau aplecat pe claxon cu ambele coate, braţul meu drept executând ultima sa activitate. Abia dacă aud claxonul peste sunetul motorului macaralei. LINK-BELT continuă să
se apropie, împingând portiera pasagerului, închizând spaţiul pentru picioare, rupând bordul în bucăţi tectonice de plastic. Nimicurile din torpedou se împrăştie care-ncotro, radioul amuţeşte, sufertaşul meu se loveşte de mapă şi scoate sunete cristaline, şi uite că vine LINK-BELT. LINK-BELT este direct deasupra mea, aş putea scoate limba şi să
ling cratima aia futută. Încep să strig, pentru că atunci începe să se simtă presiunea. Presiunea înseamnă braţul meu drept împingându-se mai întâi în coaste, apoi lăţindu-se, apoi despicându-se. Sângele mi se revarsă în poală ca o găleată de apă caldă şi aud ceva rupându-se.
Probabil coastele mele. Sună ca nişte oscioare de pui strivite sub călcâiul unui bocanc.
L-am ţinut pe Gandalf la piept şi mi-am spus: Adu prietenul, şezi pe prieten, şezi în AMICUL acela futut, târfă
proastă ce eşti!
Iar acum şed pe colega, şed pe amicul ăla futut, sunt acasă, dar acasă nu pare a fi acasă, cu toate ceasurile din Europa sunând în interiorul capului meu crăpat şi nu reuşesc să-mi aduc aminte numele păpuşii pe care mi-a dat-o Kamen, tot ce-mi amintesc sunt nume de băieţi: Randall, Russell, Rudolph, fututul de River Phoenix. Îi spun să mă lase în pace când intră cu fructe şi cu brânză de doi bani, îi spun că-mi trebuie cinci minute. O să reuşesc, spun, pentru că asta e expresia pe care mi-a dat-o Kamen, asta este ieşirea, ăsta este bip-bip-bip-ul care spune „Păzea, Pammy, Edgar dă în marşarier.“ Dar în loc să plece, ea ia şervetul de pe tavă ca să-mi şteargă sudoarea de pe frunte
şi, în timp ce face asta, eu o apuc de gât, pentru că în acel moment mi se pare că e vina ei că nu-mi amintesc numele păpuşii, totul este vina ei, inclusiv LINK-BELT. O apuc cu mâna stângă, cea teafără. Preţ de câteva secunde, vreau s-o ucid, şi cine ştie, poate că şi încerc asta. Ceea ce ştiu sigur este că prefer să-mi amintesc toate accidentele petrecute pe lumea asta dominată de drumuri decât privirea din ochii ei în vreme ce se zbate să scape de mâna mea. Apoi îmi spun: Era ROŞU! şi-i dau drumul.
L-am ţinut pe Gandalf la piept aşa cum, odinioară, mi-am ţinut fiicele sugare şi mi-am spus: O să reuşesc. O să
reuşesc. O să reuşesc. Am simţit sângele lui Gandalf îmbibându-mi pantalonii ca apa caldă şi mi-am spus: Hai, labă tristă, ieşi din Dodge.
L-am ţinut pe Gandalf şi m-am gândit la cum a fost să fiu strivit de viu în timp ce cabina camionetei îmi răpea aerul şi mi se tăia răsuflarea şi sângele îmi ţâşnea pe nas şi auzeam pocnituri ca de surcele rupte în timp ce mă lăsa cunoştinţa, acelea sunt oasele care ţi se rup în corp: coastele, braţul, şoldul, piciorul, pometele, futu-i, craniul.
Am ţinut câinele Monicăi şi mi-am spus, cu un soi de euforie jalnică: Era ROŞU!
Preţ de o clipă, m-am aflat într-un întuneric brăzdat de acel roşu; apoi am deschis ochii. Îl strângeam pe Gandalf la piept cu braţul stâng şi ochii lui se holbau în sus la faţa mea...
Nu, dincolo de ea. Şi dincolo de cer.
– Domnule Freemantle?
Era John Hastings, bătrânul care trăia mai sus cu două
case de familia Goldstein. Cu basca de tweed englezesc şi sveter fără mâneci, părea pregătit de o excursie prin mlaştinile Scoţiei. Numai de n-ar fi fost expresia îngrozită
de pe faţa lui.
– Edgar? Acum îi poţi da drumul. Câinele e mort.
– Da, am spus, slăbind strânsoarea asupra lui Gandalf. Nu mă ajutaţi să mă ridic?
– Nu ştiu dacă pot, zise John. Cred am cădea amândoi la pământ.
– Atunci, duceţi-vă în casă şi vedeţi dacă doamna Goldstein şi fiica ei sunt bine.
– E câinele ei, spuse el. Speram să... Clătină din cap.
