Numai că nimeni nu face autopsii câinilor care mor după
ce au fost făcuţi terci de un Hummer condus de o femeie aiurită.
M-am uitat la tavan şi mi-am dorit s-o sfârşesc cu viaţa asta. Cu viaţa asta nefericită care începuse atât de promiţător. Credeam că nu voi mai dormi în noaptea aceea, dar până la urmă am adormit. În cele din urmă, întotdeauna ne depăşim grijile.
Aşa spune Wireman.
CUM SE FACE UN DESEN (II)
Ţineţi minte că adevărul stă în detalii. Indiferent cumvedeţi lumea sau ce stil impune ea muncii voastre de artist,adevărul stă în detalii. Desigur, acolo stă şi diavolul - toată
lumea spune asta - dar poate că adevărul şi diavolul suntcuvinte care desemnează acelaşi lucru. S-ar putea, cineştie?
Imaginaţi-vă din nou fetiţa aceea care a căzut din trăsură.
S-a lovit la tâmpla dreapta, însă partea stângă a creieruluieste cea care a avut de suferit cel mai tare - contralovitură,v-amintiţi? În partea stângă e situată aria lui Broca - nu că
ar fi ştiut cineva asta în anii 1920. Aria lui Broca esteresponsabilă cu limbajul. Dacă te loveşti destul de tareacolo, îţi pierzi limbajul, uneori pentru foarte puţin timp,alteori pentru totdeauna. Dar - deşi sunt strâns înrudite -
vorbirea nu e acelaşi lucru cu vederea.
Fetiţa încă vede.
Îşi vede cele cinci surori. Rochiile lor. Felul în care vântulle răvăşeşte părul atunci când ele vin de afară. Vedemustaţa tatălui ei, acum grizonantă. O vede pe Nan Melda -
nu doar menajera, ci persoana cea mai apropiată de omamă pe care fetiţa aceasta o cunoaşte. Vede năframa pecare dădaca şi-o înfăşoară în jurul capului atunci când facecurăţenie; vede nodul din faţă, chiar în creştetul frunţiiînalte şi cafenii a lui Nan Melda; vede brăţările de argint alelui Nan Melda, şi felul în care acestea scânteiază în bătaialuminii ce cade prin ferestre.
Detalii, detalii, adevărul stă în detalii.
Şi vederea cheamă cu disperare vorbirea, chiar şi într-ominte deranjată? Un creier rănit? O, cu siguranţă, cusiguranţă.
Ea îşi spune: Mă doare capul.
Ea îşi spune: S-a întâmplat ceva rău, şi nu ştiu cine sunt.
Sau unde mă aflu. Sau ce sunt toate aceste lumini puternice împrejur.
Ea îşi spune: Libbit? Să fie Libbit numele meu? Înainte, ştiam asta. Înainte, puteam să vorbesc, dar acum vorbele mele sunt ca peştii în apă. Îl vreau pe bărbatul cu păr deasupra buzei de sus.
Ea îşi spune: Acela e tati meu, dar când încerc să-i rostesc numele, îi spun doar „Asăre! Asăre!“, pentru că una zboară
pe lângă geamul meu. Văd fiecare pană. Îi văd ochii ca de sticlă. Îi văd piciorul, felul în care se îndoaie ca şi când ar fi rupt, iar cuvântul este stlâmb. Mă doare capul.
Vin fete. Maria şi Hannah vin. Ei nu-i place de ele aşa cumîi place de gemene. Gemenele sunt mici, ca ea.
Ea îşi spune: Înainte, Măriei şi lui Hannah le spuneam Marile Răutăcioase, şi-şi dă seama că ştie din nou. E încă
un lucru care s-a întors. Numele unui alt detaliu. Va uita dinnou, dar data viitoare când îşi va aminti, îşi va aminti maimult. E aproape sigură de asta.
Ea îşi spune: Când încerc să zic Hannah, zic „Asăre!
Asăre!“ Când încerc să spun Maria, spun „Îi! Îi!“ Iar ele râd, răutăcioasele alea. Plâng. Îl vreau pe tati şi nu-mi amintesc cum să-l strig; cuvântul acela s-a dus din nou. Cuvintele-s ca păsările, zboară şi zboară şi zboară departe. Surorile mele vorbesc. Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mi-e uscat gâtul.
Încerc să spun sete. Spun „Ete! Ete!“ Dar ele râd şi atât, răutăcioasele alea. Sunt sub bandaj, miros iodul, puturoasa de mine, ascultându-le pe ele cum râd. Strig la ele, strig tare, şi ele fug. Nan Melda vine, are capul tot roşu pentru că
părul îi e înfăşurat în năframă. Rotundurile ei scapără
scapără scapără în bătaia soarelui şi acelor rotunduri le spune brăţări. Spun „Ete! Ete!“ şi Nan Melda nu ştie. Aşa că
atunci spun „Işş! Işş!“ şi Nan mă pune pe oliţă chiar dacă
eu nu vreau să stau pe oliţă. Sunt pe oliţă şi văd şi arăt.
„Işş! Işş!“ Vine tati. „Ce-i cu gălăgia asta?“ plin de bule albe pe faţă, mai puţin pe un loc neted. Acolo a dat cu chestia
aia care face părul să dispară. Vede că arăt cu degetul.
Înţelege. „Ei, păi îi e sete.“ Umple paharul. Camera e plină
de soare. Praful pluteşte în soare şi mâna lui trece prin soare cu paharul şi asta se cheamă că-i frumos. Beau până
la ultima picătură. Mai strig după aceea, dar e mai bine. El mă sărută mă sărută mă sărută, mă îmbrăţişează mă
îmbrăţişează mă îmbrăţişează, şi eu încerc să-i spun -
„Tati!“ - şi tot nu pot. Apoi încerc să mă gândesc prin derivaţie la numele lui, şi John e acolo, aşa că mă gândesc asta şi cât gândesc John scot „Tati!“ pe gură şi el mă
îmbrăţişează mă îmbrăţişează mă îmbrăţişează din nou.
