– Păi, sunt sigur că se întâmplă, mai ales aici. Banii vorbesc.
– Nu fii aşa de cinic. Uneori e doar o chestiune de prietenii.
Constructorii, antreprenorii, inspectorii în construcţii, până
şi tipii de la Protecţia Muncii... toţi beau de obicei în aceleaşi baruri, şi toţi au urmat aceleaşi şcoli.
Am râs.
– Şcoli de corecţie, în unele cazuri.
Jack spuse:
– Au trecut pe lista neagră vreo două case de vacanţă din partea nordică a Casey Key, când eroziunea s-a accelerat acolo. Una dintre ele chiar a căzut în apă.
– Păi, cum spui tu, probabil c-o s-o aud gemând, dar pentru moment pare destul de sigură. Hai să ducem înăuntru boarfele mele.
Am deschis portiera, am coborât, apoi m-am poticnit când şoldul schilodit mi s-a blocat. Dacă n-aş fi înfipt cârja la timp în pământ, l-aş fi salutat pe Marele Roz lăţindu-mă pe pragul lui de piatră.
– Duc eu lucrurile înăuntru, sări Jack. Dumneavoastră mai bine intraţi şi vă aşezaţi undeva, domnule Freemantle. Nu v-ar strica nici ceva de băut.
Păreţi tare obosit.
IV
Drumul îşi pusese amprenta asupra mea, şi eram mai mult decât obosit. Când m-am prăvălit în fotoliul din living (lăsându-mă ca de obicei pe stânga şi încercând să ţin piciorul drept cât mai întins posibil), eram dispus să recunosc că sunt istovit.
Totuşi, încă nu-mi era dor de casă, cel puţin nu încă. În vreme ce Jack se mişca de colo-colo, stivuindu-mi bagajele în cel mai mare dintre cele două dormitoare şi punând laptopul pe masa de lucru din cel mic, privirea îmi era continuu atrasă de peretele vestic al livingului, care era în întregime din sticlă, şi de camera Florida de dincolo de el, şi de golful Mexic de mai departe. Era o întindere nemărginită
de albastru, plată ca o câmpie într-o după-amiază
călduroasă de noiembrie, şi chiar şi cu peretele din glasvand închis, auzeam suspinul ei calm şi egal. Mi-am
spus: Nu are memorie. Era un gând straniu şi ciudat de optimist. Când venea vorba de memorie - şi de furie - încă
mai aveam unele probleme nerezolvate.
Jack se întoarse din camera pentru oaspeţi şi se aşeză pe braţul canapelei - poziţia, mi-am spus, unui tânăr care vrea s-o ia din loc.
– Aveţi toate lucrurile de bază, spuse el, plus salată
congelată, hamburgeri şi un pui din acela prăjit şi ambalat în vid; acasă, noi le spunem Pui Astronauţi. Sper că e bine aşa.
– E bine.
– Lapte cu doi la sută grăsime...
– La fel de bine.
– ...şi Half-n-Half2. Data viitoare vă pot lua frişca adevărată, dacă vreţi.
– Vrei să-mi înfunzi singura arteră care mi-a rămas?
El râse.
– E o cămăruţă cu tot soiul de raha... chestii la conservă.
Aveţi televiziune prin cablu, computerul e legat la internet -
v-am luat Wi-Fi, costă puţin mai mult, dar e mişto - şi pot cere să se instaleze o antenă parabolică, dacă doriţi.
Am clătinat din cap. Era un puşti de treabă, însă eu voiam să ascult golful cum îmi spune vorbe dulci pe care nu şi le va aminti un minut mai târziu. Şi voiam să ascult casa, să
văd dacă are ceva de spus. Nutream bănuiala că s-ar putea să aibă.
– Cheile sunt în plicul de pe masa din bucătărie - acolo-s şi cheile de la maşină - şi o listă a numerelor de care s-ar putea să aveţi nevoie este pe frigider. Am cursuri la FSU în Sarasota zilnic, mai puţin lunea, dar o să ţin mobilul la mine şi o să vin marţea şi miercurea la cinci, asta în caz că nu facem alt program. E bine aşa?
– Da.
Am dus mâna în buzunar şi am scos bancnotele prinse cu agrafă.
2 Amestec din părţi egale de lapte şi frişca lichidă (n. tr.).
– Vreau să-ţi dau ceva în plus. Ai fost nemaipomenit.
El flutură din mână, negând.
– Naa. Serviciul ăsta-i minunat, domnule Freemantle. Bine plătit şi rezonabil ca ore de muncă. M-aş simţi ca un nesătul dacă aş luat ceva în plus.
