Asta mă făcu să râd, şi am pus gologanii înapoi în buzunar.
– Bine.
– Poate v-ar prinde bine un pui de somn, sugeră el, ridicându-se în picioare.
– Poate că asta o să şi fac.
Era ciudat să fiu tratat ca un bunicuţ, dar bănuiam că era mai bine să mă obişnuiesc cu situaţia.
– Ce s-a întâmplat cu cealaltă casă din nordul Casey Key?
– Hî?
– Ai spus că una a ajuns în apă. Ce s-a întâmplat cu cealaltă?
– Din câte ştiu, tot acolo e. Deşi dacă o furtună mare ca Charley ar lovi frontal partea asta de coastă, o să fie ca la o lichidare de stoc: nimic nu rămâne în urmă.
Veni spre mine şi întinse mâna.
– În orice caz, domnule Freemantle, bun venit în Florida.
Sper c-o să vă trateze cât se poate de bine.
I-am strâns mâna.
– Mulţumesc...
Am pregetat, probabil nu destul de mult cât să observe el, şi nu m-am înfuriat. Nu pe el, oricum.
– Mersi pentru tot.
– Sigur.
Ieşind, mi-a adresat o privire în care se citea o doză infimă
de nedumerire, aşa încât poate că observase. Poate că
totuşi observase. Nu-mi păsa. Eram în sfârşit singur. Am ascultat pocnetul scoicilor şi al pietrişului sub roţi, când maşina lui s-a pus în mişcare. Am ascultat zgomotul motorului cum se stinge. Slab, slab, tăcere. Acum nu mai era decât suspinul moale şi egal al golfului. Şi bătaia inimii mele - slabă şi joasă. Niciun ceas. Niciun târâit, niciun
dangăt, nici măcar ticăit. Am inspirat adânc şi am simţit mirosul stătut, izul uşor umed al unui loc ce a stat închis o perioadă destul de lungă, cu excepţia săptămânalei (sau bisăptămânalei) aerisiri ritualice. Mi se părea că simt şi miros de sare şi de ierburi subtropicale pentru care încă nu aveam un nume.
Cel mai mult, am ascultat suspinul valurilor, atât de asemănător cu respiraţia unei uriaşe creaturi adormite, şi am privit prin peretele de sticlă care dădea spre apă.
Datorită poziţiei elevate a Marelui Roz, de unde şedeam, destul de departe în living, nu puteam să văd deloc plaja; din fotoliu, puteam foarte bine să mă aflu pe unul dintre acele masive tancuri petroliere care înaintează greoi pe ruta petrolului, dinspre Venezuela spre Galveston. O pâclă
înaltă se furişase peste cupola cerului, stingând aproape complet scăpărările de lumină de pe apă. La stânga se vedeau trei palmieri profilaţi pe cer, cu frunzele mişcate de brizele uşoare: obiectul primei mele tentative de desen post-accident. Nu prea seamănă cu Minnesota, scumpule, spusese Tom Riley.
Privindu-i, am simţit din nou dorinţa de a desena - era ca o foame seacă, localizată însă nu în stomac; a făcut să mă
furnice mintea. Şi, ciudat, a făcut să mă furnice şi ciotul braţului amputat.
– Nu acum, am spus. Mai târziu. Sunt rupt.
M-am ridicat din fotoliu la a doua încercare, bucuros că
puştiul nu mai era acolo să vadă prima încercare eşuată şi să-mi audă strigătul copilăresc de exasperare („pizda mă-sii“). Odată în picioare, am stat locului legănându-mă în cârjă un moment, minunându-mă de cât de obosit eram. De obicei, „rupt“ e doar un fel de-a spune, dar în clipa aceea exact aşa mă simţeam.
Mişcându-mă încet - nu aveam deloc intenţia să cad din prima zi - mi-am croit drum în dormitorul principal. Patul era matrimonial, şi nu-mi doream altceva decât să mă duc la el, să mă aşez, să arunc cu cârja la podea caraghioasele
perniţe decorative (pe una era imprimat un desen cu doi cockeri ţopăitori şi cu destul de surprinzătoarea idee că
POATE CĂŢEII SUNT DOAR NIŞTE OAMENI CARE DAU CE AU
MAI BUN ÎN EI), să mă întind şi să dorm două ore. Poate trei.
Dar mai întâi m-am dus la băncuţa de la picioarele patului -
mişcându-mă tot cu băgare de seamă, ştiind ce uşor ar fi să
mă împiedic în propriile-mi picioare şi să cad la gradul acela de extenuare - pe care puştiul pusese una peste alta două
din cele trei valize ale mele. Cea de care aveam nevoie era jos, desigur. Am aruncat-o la podea pe cea de deasupra fără ezitare şi am tras fermoarul din faţă al celeilalte.
Sticloşii ochi albaştri priviră de acolo cu expresia lor de eternă surprindere dezaprobatoare: Ooo, om rău ce eşti!
Stau aici de o veşnicie! O scamă de păr roşu-portocaliu lipsit de viaţă fu eliberată. Reba, Păpuşa Terapeutică, în rochiţa ei albastră de gală şi pantofiori Mary Jane negri.
M-am întins pe pat cu ea strânsă strâmb între ciotul braţului şi coaste. După ce mi-am făcut destul loc printre perniţele ornamentale (doar pe cockerii jucăuşi îmi dorisem să-i văd pe jos), am aşezat-o lângă mine.
