dangăt, nici măcar ticăit. Am inspirat adânc şi am simţit mirosul stătut, izul uşor umed al unui loc ce a stat închis o perioadă destul de lungă, cu excepţia săptămânalei (sau bisăptămânalei) aerisiri ritualice. Mi se părea că simt şi miros de sare şi de ierburi subtropicale pentru care încă nu aveam un nume.

Cel mai mult, am ascultat suspinul valurilor, atât de asemănător cu respiraţia unei uriaşe creaturi adormite, şi am privit prin peretele de sticlă care dădea spre apă.

Datorită poziţiei elevate a Marelui Roz, de unde şedeam, destul de departe în living, nu puteam să văd deloc plaja; din fotoliu, puteam foarte bine să mă aflu pe unul dintre acele masive tancuri petroliere care înaintează greoi pe ruta petrolului, dinspre Venezuela spre Galveston. O pâclă

înaltă se furişase peste cupola cerului, stingând aproape complet scăpărările de lumină de pe apă. La stânga se vedeau trei palmieri profilaţi pe cer, cu frunzele mişcate de brizele uşoare: obiectul primei mele tentative de desen post-accident. Nu prea seamănă cu Minnesota, scumpule, spusese Tom Riley.

Privindu-i, am simţit din nou dorinţa de a desena - era ca o foame seacă, localizată însă nu în stomac; a făcut să mă

furnice mintea. Şi, ciudat, a făcut să mă furnice şi ciotul braţului amputat.

– Nu acum, am spus. Mai târziu. Sunt rupt.

M-am ridicat din fotoliu la a doua încercare, bucuros că

puştiul nu mai era acolo să vadă prima încercare eşuată şi să-mi audă strigătul copilăresc de exasperare („pizda mă-sii“). Odată în picioare, am stat locului legănându-mă în cârjă un moment, minunându-mă de cât de obosit eram. De obicei, „rupt“ e doar un fel de-a spune, dar în clipa aceea exact aşa mă simţeam.

Mişcându-mă încet - nu aveam deloc intenţia să cad din prima zi - mi-am croit drum în dormitorul principal. Patul era matrimonial, şi nu-mi doream altceva decât să mă duc la el, să mă aşez, să arunc cu cârja la podea caraghioasele

perniţe decorative (pe una era imprimat un desen cu doi cockeri ţopăitori şi cu destul de surprinzătoarea idee că

POATE CĂŢEII SUNT DOAR NIŞTE OAMENI CARE DAU CE AU

MAI BUN ÎN EI), să mă întind şi să dorm două ore. Poate trei.

Dar mai întâi m-am dus la băncuţa de la picioarele patului -

mişcându-mă tot cu băgare de seamă, ştiind ce uşor ar fi să

mă împiedic în propriile-mi picioare şi să cad la gradul acela de extenuare - pe care puştiul pusese una peste alta două

din cele trei valize ale mele. Cea de care aveam nevoie era jos, desigur. Am aruncat-o la podea pe cea de deasupra fără ezitare şi am tras fermoarul din faţă al celeilalte.

Sticloşii ochi albaştri priviră de acolo cu expresia lor de eternă surprindere dezaprobatoare: Ooo, om rău ce eşti!

Stau aici de o veşnicie! O scamă de păr roşu-portocaliu lipsit de viaţă fu eliberată. Reba, Păpuşa Terapeutică, în rochiţa ei albastră de gală şi pantofiori Mary Jane negri.

M-am întins pe pat cu ea strânsă strâmb între ciotul braţului şi coaste. După ce mi-am făcut destul loc printre perniţele ornamentale (doar pe cockerii jucăuşi îmi dorisem să-i văd pe jos), am aşezat-o lângă mine.

– Am uitat cum îl cheamă, am spus. L-am ţinut minte tot drumul până aici, apoi l-am uitat.

Reba privea în tavan, unde elicele ventilatorului erau perfect nemişcate. Uitasem să-l pornesc. Rebei nu-i păsa dacă pe noul meu angajat cu jumătate de normă îl chema Ike, Mike sau Andy Can Slyke. Pentru ea era totuna, ea nu era decât un boţ de cârpe îndesat într-un corp roz, probabil de vreun oropsit copil muncitor din Cambodgia sau, futu-i, Uruguay.

– Ce-i? am întrebat-o. Obosit cum eram, simţeam vechea panică deprimantă cum îşi face culcuş în mine. Vechea furie deprimantă. Teama că va continua aşa tot restul vieţii mele. Sau mai rău! Da, era posibil! Mă vor duce înapoi la azilul de recuperare, care nu era de fapt decât iadul spoit proaspăt pe dinafară.

Reba nu răspunse, târfă nevertebrată ce era.

– O să reuşesc, am spus, deşi nu credeam asta. Şi am gândit: Jerry. Nu.

Jeff. Apoi Te gândeşti la Jerry Jeff Walker, cretinule.

Johnson? Gerald? Marele Iosafat cel Săltăreţ?

Începeam să-mi pierd coerenţa gândurilor. Începeam să

alunec spre somn, în pofida furiei şi a panicii. Îmi acordam auzul la calma respiraţie a golfului.

O să reuşesc, mi-am spus. Asociere încrucişată. Ca atunci când îţi aminteşti ce prescurtează literele ISC.

M-am gândit la cum spusese puştiul Au trecut pe lista neagră vreo două case de vacanţă din partea nordică a Casey Key şi era ceva în cuvintele astea. Ciotul mă furnica insuportabil. Dar să mă prefac că e ciotul altcuiva, dintr-un alt univers, şi-ntre timp alungă chestia aia, cârpa aia, ciontul ăla, conexiunea aia...

...alunec spre somn...

Deşi dacă o furtună mare ca Charley ar lovi frontal parteaasta de coastă...

Şi bingo!

Charley era un uragan, iar când loveau uraganele, trăgeam şi eu cu ochiul la Weather Channel, ca tot restul Americii, iar expertul lor în uragane era...

Am ridicat-o pe Reba. Părea să cântărească pe puţin zece kilograme în starea molatică, semiadormită, în care mă

aflam.

– Pe tipul cu uraganele îl cheamă Jim Cantore, am spus. Pe aghiotantul meu îl cheamă Jack Cantori. Caz închis, futu-i.

Am trântit-o la loc şi am închis ochii. Poate am mai auzit suspinul acela slab dinspre golf preţ de alte zece sau cincisprezece secunde. Apoi am adormit.

Am dormit până la apus. A fost cel mai profund, cel mai odihnitor somn pe care-l avusesem de opt luni încoace.

V

În avion doar ciugulisem şi, în consecinţă, m-am trezit lihnit de foame. Am făcut o duzină de fandări în loc de douăzeci şi cinci, cum fac de obicei, pentru a-mi detensiona şoldul, am stat puţin la baie, apoi m-am avântat şchiopătând spre bucătărie. Mă sprijineam în cârjă, dar nu atât de tare cât m-aş fi aşteptat, deoarece dormisem mult.

Aveam de gând să-mi pregătesc un sendviş, poate două.

Speram să fie salam feliat, dar îmi făceam socoteala că

orice carne conservată din frigider era bună. După ce mâncam, voiam s-o sun pe Ilse şi să-i spun că am sosit cu bine. Pe Ilse mă puteam baza să trimită e-mailuri tuturor celor interesaţi de starea de bine a lui Edgar Freemantle.

Apoi îmi puteam lua doza de calmante de seară şi să

explorez restul noului meu areal. Mă aştepta tot etajul casei.

Ceea ce nu luasem în considerare era felul în care priveliştea dinspre vest se schimbase.

Soarele dispăruse, însă tot mai persista o strălucire portocalie deasupra liniei plate a golfului. Era întreruptă

într-un singur loc de silueta unui vapor mare. Conturul lui era la fel de simplu ca desenul unui elev de clasa întâi. Un cablu se întindea de la proră spre ceea ce bănuiam că este turnul radio, creând un triunghi de lumină. Pe măsură ce lumina aceea urca spre cer, portocaliul se stingea într-un verde-albăstrui â la Maxfield Parrish, pe care nu-l mai văzusem niciodată cu ochii mei... şi totuşi am avut o senzaţie de deja vu, ca şi când poate că totuşi o văzusem -