– Este al ei, am confirmat. Şi nu vreau să vină afară şi să-l vadă în halul ăsta.
– Sigur, dar...
– Îl ajut eu, zise doamna Fevereau. Părea puţin întremată
şi aruncase ţigara. Întinse mâna spre subsuoara mea dreaptă, apoi ezită. N-o să vă doară?
Ba avea să mă doară, însă mult mai puţin decât dacă
rămâneam unde eram, aşa că i-am spus „Nu“. Când John înainta pe aleea familiei Goldstein, eu m-am sprijinit de bara de protecţie a Hummer-ului. Cu ajutorul ei, am reuşit să mă opintesc în picioare.
– Presupun că nu aveţi ceva cu care să acoperim căţelul.
– Ba da, am o bucată de cârpă în portbagaj.
– Bun. Minunat.
Ea dădu să ocolească maşina - avea mult de mers, dată
fiind dimensiunea Hummer-ului - apoi se întoarse.
– Slavă Cerului că a murit înainte să se întoarcă fetiţa.
– Da, am spus. Slavă Cerului.
IX
Drumul de întoarcere la căscioara mea de la capătul aleii nu era lung, însă tot mi-a luat mult să-l parcurg. Când am ajuns, simţeam în mână genul de durere pe care o numisem Amorţeală de Cârjă, iar sângele lui Gandalf mi se întărea pe cămaşă. Între uşa cu plasă şi canatul uşii din faţă
era îndesat un cartonaş. L-am scos. Sub imaginea unei fete zâmbitoare care saluta cum salută cercetaşele era scris următorul mesaj:
O PRIETENĂ DIN CARTIER A TRECUT SĂ-ŢI ADUCĂ DELICIOŞI BISCUIŢI CERCETAŞI! DEŞI NU TE-A GĂSIT ACASĂ ASTĂZI, Monica.
MAI TREC PE LA TINE! NE VEDEM CURÂND!
Monica se iscălise punând punctul deasupra literei i sub forma unei feţe zâmbitoare. Şontâcăind spre duş, am mototolit cartonaşul şi l-am aruncat în coşul de gunoi.
Cămaşa, jeanşii şi lenjeria intimă, toate pătate de sânge, le-am aruncat la tomberon. Nu voiam să le mai văd vreodată.
X
Lexus-ul meu vechi de doi ani era pe aleea din faţa casei, dar nu mă mai urcasem la volan din ziua accidentului. Un puşti din vecini făcea comisioane pentru mine trei zile pe săptămână. Kathi Green era şi ea de acord să treacă pe la cel mai apropiat supermarket dacă o rugam, sau să mă
ducă la Blockbuster înaintea uneia dintre scurtele noastre şedinţe chinuitoare (după ele eram întotdeauna prea stors de puteri). Dacă mi-aţi fi spus că voi conduce din nou în toamna aceea, aş fi izbucnit în râs. Problema nu era piciorul meu beteag; simpla idee de a conduce îmi dădea transpiraţii reci.
Dar nu la mult timp după ce am făcut duş, exact asta făceam: mă urcam la volan, vâram cheia în contact şi mă
uitam peste umărul drept în timp ce ieşeam cu spatele pe alee. Luasem patru pilule mici şi roz de Oxycontin în loc de două, cât era doza normală, şi mă bazam pe faptul că mă
vor ajuta să parcurg dus-întors drumul până la magazinul Stop & Shop de lângă intersecţia East Hoyt cu Eastshore Drive fără să mă pierd cu firea sau să ucid pe careva.
N-am zăbovit la supermarket. Nu am făcut cumpărături în sensul normal al cuvântului, ci am dat doar o raită rapidă -
o oprire la sectorul cu carne urmată de o plimbare
împleticită prin sectorul cu reduceri, n-am avut cupoane de rambursat, n-am avut nimic de declarat. Totuşi, când m-am întors pe Aster Lane eram ameţit de-a binelea. Dacă m-ar fi oprit un poliţist şi m-ar fi pus să umblu pe linie dreaptă, n-aş fi trecut testul.
Nu m-a oprit nimeni. Am trecut pe lângă casa familiei Goldstein, în faţa căreia erau oprite patru maşini, iar lângă
trotuar erau parcate cel puţin alte şase. Lumina se revărsa de la toate geamurile. Mama Monicăi chemase întăriri pe linia fierbinte a familiei şi, după toate aparenţele, multe rude răspunseseră apelului. Bravo lor! Cu atât mai bine pentru Monica.
Peste mai puţin de un minut, intram pe aleea din faţa casei mele. În pofida medicamentelor luate, piciorul drept îmi pulsa de la apăsarea succesivă a pedalei de acceleraţie şi a frânei, şi aveam o migrenă - o simplă durere de cap provocată de tensiune. Principala mea problemă, însă, era foamea. Asta mă scosese de la început din casă. Numai că
„foame“ e un cuvânt prea blând pentru ce simţeam. Eram lihnit, iar lasagna rămasă în frigider nu-mi era de ajuns.
Conţinea carne, dar nu într-o cantitate suficient de mare.
Am intrat în casă sprijinindu-mă în cârjă, ameţit de la Oxycontin, am luat o tigaie din sertarul de sub aragaz şi am trântit-o peste un arzător. Am rotit butonul la maximum, abia auzind vup-ul gazului aprinzându-se automat. Eram prea ocupat cu ruperea ambalajului de plastic al unui pachet de muşchi de vită tocat. Am aruncat carnea în tigaie şi am teşit-o cu palma înainte să scot o spatulă din sertarul de lângă aragaz.
Intrând în casă, despuindu-mă de haine şi vârându-mă sub duş, reuşisem să confund senzaţia din stomac cu greaţa -
părea o explicaţie raţională. Pe când mă clăteam de săpun însă, acea senzaţie se transformase într-un murmur surd, ca un motor puternic mergând la ralanti. Medicamentele îmi amorţiseră puţin foamea, care acum revenise mai în forţă
ca oricând. Dacă-mi mai fusese atât de foame vreodată, nu-mi aduceam aminte când se întâmplase asta.
Am întors pe cealaltă parte turta de carne grotesc de mare şi am încercat să număr până la treizeci. Îmi făceam socoteala că treizeci de secunde sunt suficiente pentru a obţine ceea ce oamenii numesc „carne gătită“. Dacă m-aş fi gândit să pornesc ventilatorul şi să împiedic aroma să-mi ajungă la nas, poate că mi-ar fi reuşit. Aşa însă, n-am ajuns nici măcar la douăzeci. La şaptesprezece am luat o farfurie de carton, am răsturnat hamburgerul în ea şi l-am înfulecat aşa, pe jumătate crud, sprijinindu-mă de dulap. Când mai aveam vreo jumătate, am văzut sucul roşu scurgându-se din carnea roşie şi am zărit pentru un moment imaginea foarte vie a lui Gandalf uitându-se în sus la mine în vreme ce sângele şi fecalele i se scurgeau din rămăşiţele terciuite ale picioarelor din spate, mătuindu-i blana. N-am simţit nici cel mai mic zvâcnet de scârbă. Dimpotrivă, stomacul îmi cerea avid mai multă hrană. Îmi era foame.
Foame.
