Aruncă o privire la dosarul dintre scaunele noastre.
– Aşa-i, asta e. Salmon Point, numărul 13. Sper că nu sunteţi superstiţios.
Am clătinat din cap, fără a-mi dezlipi ochii de ea. Nu mă
îngrijorau oglinzile sparte sau pisicile negre care-mi tăiau calea, însă cred cu tărie în... ei, bine, poate nu în dragoste la prima vedere, asta aduce puţin cam mult cu Pe aripile vântului pentru gustul meu, dar în atracţie spontană? Sigur.
Asta am simţit faţă de Pam prima dată când am văzut-o, cu ocazia unei duble întâlniri (ea era cu celălalt tip). Şi asta am simţit faţă de Marele Roz de prima dată.
Stătea pe piloane cu bărbia proeminentă peste apa în flux.
Lângă drumul de acces era un anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ agăţat strâmb pe un băţ vechi şi cenuşiu, însă
am bănuit că nu era valabil şi pentru mine.
– Odată ce semnaţi contractul de închiriere, e a dumneavoastră pentru un an, îmi spusese Sandy. Chiar dacă se vinde, proprietarul nu vă poate da afară până la expirarea termenului.
Jack conduse încet până la uşa din spate... numai că, dat fiind că faţada atârna peste golful Mexic, aceea era şi singura uşă.
– Mă surprinde că au primit aprobare s-o construiască aşa aplecată peste apă, spuse el. Presupun că altfel se proceda în trecut.
Pentru el, „în trecut“ probabil că însemna anii 1980.
– Aceea e maşina dumneavoastră. Sper că e bine.
Maşina trasă pe scuarul de pavaj crăpat din dreapta casei era genul de autovehicul american anonim, de mărime medie, în care sunt specializate firmele de închirieri auto.
Nu mai condusesem din ziua în care doamna Fevereau l-a lovit pe Gandalf, şi abia am învrednicit-o cu o privire. Eram mai interesat de elefantul dodoloţ şi roz pe care îl închiriasem.
– Nu există restricţii cu privire la ridicarea unei construcţii prea aproape de golful Mexic?
– Acum, sigur că da, dar nu şi când a fost construită casa asta. Practic vorbind, eroziunea plajei e de vină. Mă
îndoiesc că atârna aşa când a fost construită.
Avea fără îndoială dreptate. Mi se părea că văd cel puţin un metru optzeci din pilonii care susţineau veranda închisă
- aşa-numita cameră Florida. Dacă acei piloni nu erau afundaţi optsprezece metri în stratul de rocă de dedesubt, casa urma să se prăvălească în golful Mexic. Era doar o chestiune de timp.
Tocmai când mă gândeam la asta, Jack Cantori o spunea cu voce tare. Apoi rânji.
– Dar nu vă faceţi probleme; sunt sigur c-o să prindeţi de veste din timp. O s-o auziţi gemând.
– Precum Casa Usher, am spus.
Rânjetul lui se lărgi.
– Dar probabil că mai e bună încă vreo cinci ani. Altfel ar fi trecută pe lista clădirilor periculoase.
– Nu fii atât de sigur, am spus.
Jack dăduse cu spatele la uşa dinspre alee, aşa încât portbagajul să fie uşor de golit. Nu erau multe în el; trei valize, o geantă pentru haine, o valijoară de oţel cu laptopul meu şi un rucsac ce conţinea primitivele mele obiecte de desen - în general caietele şi creioane colorate. Am luat puţine lucruri cu mine când mi-am părăsit cealaltă viaţă. M-am gândit că tot ce-mi va trebui mai mult în cea nouă era carnetul de cecuri şi cardul American Express.
– Ce vreţi să spuneţi? întrebă el.
– Cine îşi permite să construiască aici probabil că e capabil să ungă roţile la ISC.
– ISC? Ce-i asta?
Pentru o clipă, n-am ştiut să-i spun. Vedeam ce voiam să
spun: oameni în cămăşi albe şi cravată, purtând pe cap căşti de protecţie galbene şi ţinând în mână mape cu clemă. Vedeam până şi pixurile din buzunarul de la cămaşă, şi suportul de plastic pentru protejarea buzunarului de care erau prinse. Diavolul stă în detalii, corect? Dar nu puteam spune ce prescurtează ISC, deşi o ştiam la fel de bine ca pe propriul meu nume. Şi, cât ai clipi, m-am înfuriat. Pe dată, mi s-a părut că încleştarea pumnului de la mâna stângă şi avântarea lui din lateral în mărul lui Adam neprotejat al tânărului ce şedea lângă mine reprezentau cel mai logic lucru din lume. Aproape imperativ. Pentru că întrebarea lui mă făcuse să mă blochez.
– Domnule Freemantle?
– O secundă, am spus, şi am gândit: O să reuşesc.
M-am gândit la Don Field, tipul care inspectase cel puţin jumătate dintre construcţiile mele în anii 1990 (sau aşa mi se părea), şi mintea mea făcu şmecheria aia a ei cu asocierea încrucişată. Mi-am dat seama că şedeam drept de spate, cu mâinile încleştate în poală. Înţelegeam de ce puştiul păruse atât de îngrijorat. Arătam ca un om care suferă un atac gastric. Sau un atac de cord.
– Scuze, am spus. Am suferit un accident. M-am lovit la cap. Uneori, mintea mi se bâlbâie.
– Nu vă faceţi griji, zise Jack. Nu-i mare scofală.
– ISC este Inspectoratul de Stat în Construcţii. În principiu, ei sunt indivizii care decid dacă clădirea ta o să se prăbuşească sau nu.
– Vorbiţi de mită?
Noul meu tânăr angajat părea mâhnit.
– Păi, sunt sigur că se întâmplă, mai ales aici. Banii vorbesc.
– Nu fii aşa de cinic. Uneori e doar o chestiune de prietenii.
Constructorii, antreprenorii, inspectorii în construcţii, până
şi tipii de la Protecţia Muncii... toţi beau de obicei în aceleaşi baruri, şi toţi au urmat aceleaşi şcoli.
Am râs.
– Şcoli de corecţie, în unele cazuri.
Jack spuse:
– Au trecut pe lista neagră vreo două case de vacanţă din partea nordică a Casey Key, când eroziunea s-a accelerat acolo. Una dintre ele chiar a căzut în apă.
– Păi, cum spui tu, probabil c-o s-o aud gemând, dar pentru moment pare destul de sigură. Hai să ducem înăuntru boarfele mele.
Am deschis portiera, am coborât, apoi m-am poticnit când şoldul schilodit mi s-a blocat. Dacă n-aş fi înfipt cârja la timp în pământ, l-aş fi salutat pe Marele Roz lăţindu-mă pe pragul lui de piatră.
