XI
În noaptea aceea am visat că mă aflu în dormitorul pe care-l împărţisem atât de mulţi ani cu Pam. Ea dormea alături de mine şi nu putea auzi vocea spartă care venea de undeva de la parterul casei întunecate: Proaspăt căsătoriţi, proaspăt morţi, proaspăt căsătoriţi, proaspăt morţi. Suna ca un dispozitiv mecanic îndesat într-un ungher dosnic. Am scuturat-o pe soţia mea, însă ea doar s-a întors pe cealaltă
parte. S-a întors cu spatele la mine. Cel mai des, visele grăiesc adevărul, nu-i aşa?
M-am ridicat şi am coborât scările, ţinându-mă de balustradă ca să-mi ajut piciorul beteag. Şi era ceva ciudat în felul în care mă ţineam de bucata aceea de lemn şlefuit.
Apropiindu-mă de baza scărilor, mi-am dat seama despre
ce era vorba. Nu ştiu dacă e corect sau nu, dar lumea asta e o lume a dreptacilor - chitarele sunt făcute pentru dreptaci, la fel şi pupitrele de la şcoală, şi panourile de bord ale maşinilor americane. Balustrada din casa în care trăisem alături de familia mea nu făcea excepţie; era situată pe dreapta pentru că, deşi compania mea construise casa după planurile mele, soţia şi ambele mele fiice erau dreptace, iar majoritatea decide.
Cu toate acestea, mâna mea atingea balustrada.
Sigur că da, mi-am spus. Pentru că este un vis. Exact ca-n după-amiaza asta. Ştii?
Accidentul lui Gandalf n-a fost un vis, am ripostat în gând, iar vocea străinului din casa mea - mai aproape ca oricând -
a repetat Proaspăt căsătoriţi, proaspăt morţi, iar şi iar.
Oricine ar fi fost, persoana se afla în livingul meu. Nu voiam să intru acolo.
Nu, accidentul lui Gandalf n-a fost un vis, mi-am spus.
Poate că aceste gânduri aparţineau mâinii mele drepte lipsă. Vis a fost faptul că l-am omorât.
Murise, deci, de la sine? Asta încerca să-mi spună vocea?
Pentru că eu nu credeam că Gandalf murise de la sine.
Credeam că avusese nevoie de ajutor.
Am intrat în vechiul meu living. Eram conştient că-mi mişc picioarele; înaintam aşa cum te mişti în vise, ca şi când de fapt lumea s-ar mişca în jurul tău, ducându-se în urmă ca un bizar joc de proiecţie. Şi acolo, în vechiul balansoar Boston al lui Pam, şedea Reba, Păpuşa Terapeutică, crescută acum la dimensiunea unui copil în carne şi oase.
Oribilele ei picioare roz, fără oase, încălţate în pantofi Mary Jane negri, se legănau la mică distanţă de podea. Ochii ei goi se holbau la mine. Buclele ei roşietice lipsite de viaţă se mişcau înainte şi-napoi. Avea gura mânjită de sânge, iar în vis ştiam că nu era sânge de om ori sânge de căţel, ci chestia care se scursese din hamburgerul meu aproape crud - chestia pe care o linsesem de pe farfuria de carton după ce terminasem de mâncat carnea.
Broscoiul cel rău ne-a urmărit! strigă Reba. Ale DIIINŢ!
XII
Cuvântul acela - DIIINŢ! - încă îmi răsuna în minte când m-am ridicat în capul oaselor. În poală, luna de octombrie îmi revărsa o baltă de lumină rece. Încercam să strig şi scoteam doar serii de icnete mute. Inima îmi bubuia în piept. Am întins mâna spre veioză şi am evitat la milimetru s-o dobor la podea, deşi odată aprinsă am văzut că i-am împins piciorul pe jumătate peste marginea noptierei.
Ceasul cu radio spunea că este 3:19 dimineaţa.
Am coborât picioarele din pat şi am dus mâna spre telefon. Dacă vei avea cu adevărat nevoie de mine, sună-mă, spusese Kamen. Oricând, zi sau noapte. Iar dacă
numărul lui s-ar fi aflat în memoria telefonului din dormitor, probabil că aş fi făcut-o. Dar, după ce realitatea şi-a reintrat în drepturi - căsuţa de lângă lacul Phalen, nu casa din Mendota Heights, nici-o voce dogită la parter - dorinţa mi-a trecut.
Reba, Păpuşa Terapeutică, în balansoarul Boston, ajunsă
de mărimea unui copil în carne şi oase. Ei, bine, de ce nu?
Fusesem furios, chiar dacă pe doamna Fevereau şi nu pe sărmanul Gandalf, şi nici să mă pici cu ceară nu ştiam ce legătură aveau broscoii dinţoşi cu prefectura. Adevărata chestiune, mi se părea, era legată de căţelul Monicăi. Oare îl ucisesem eu pe Gandalf sau se stinsese de la sine?
Sau poate întrebarea era de ce-mi fusese atât de foame după aceea. Poate că asta era întrebarea.
O poftă atât de mare de carne.
– L-am luat în braţe, am şoptit.
În braţ, vrei să spui, pentru că acum nu mai ai decât unulsingur. Braţul tău stâng teafăr.
Îmi aminteam însă că-l luasem în braţe, la plural. Îmi îndreptam furia
(era ROŞU)
în altă parte de la femeia aia idioată cu ţigara ei şi cu telefonul celular şi o răsfrângeam cumva înapoi în mine, într-un soi aiuritor de buclă închisă... l-am luat în braţe... în mod sigur era o halucinaţie, dar da, aşa îmi aminteam.
L-am luat în braţe.
Îi ţineam gâtul la scobitura cotului stâng, ca să-l pot strangula cu mâna dreaptă.
Să-l strangulez şi să-i curm chinurile.
Dormeam fără cămaşă, aşa că era uşor să mă uit la ciotul mâinii. Nu trebuia decât să întorc capul. Puteam să-l mişc puţin, însă doar atât. L-am mişcat de câteva ori, apoi am ridicat ochii spre tavan. Bătăile inimii se calmau puţin câte puţin.
– Căţelul a murit din cauza rănilor, am spus. Şi a şocului. O
autopsie ar confirma asta.
