în vise. Poate că toţi vedem astfel de ceruri în vise, iar mintea noastră, trează fiind, nu le poate traduce în culori cu nume precise.

Deasupra, în negrul din ce în ce mai adânc, primele stele.

Nu-mi mai era foame şi nu-mi mai doream s-o sun pe Ilse.

Tot ce voiam era să desenez ceea ce vedeam. Ştiam că

n-aş putea să redau totul întocmai, însă nu-mi păsa - asta era partea frumoasă. Nu-mi păsa nici cât o ceapă degerată.

Noul meu angajat (pentru o clipă numele lui îmi scăpă din nou, apoi am gândit Weather Channel, după care am gândit Jack: caz închis, futu-i) îmi pusese rucsacul cu obiecte de desen în al doilea dormitor. Am ieşit cu paşi inegali în camera Florida cu el, ducându-l stângaci şi încercând să ţin în acelaşi timp şi de cârjă. O briză curios de blândă îmi flutură părul. Ideea că o asemenea briză şi zăpada din St Paul pot exista în acelaşi timp, în aceeaşi lume, mi se părea absurdă - science fiction.

Am pus rucsacul pe masa lungă de lemn negeluit, m-am gândit să aprind un bec şi am decis mai bine să nu. Aveam să desenez până când nu mai vedeam de întuneric, şi apoi urma să pun punct zilei. M-am aşezat în maniera mea caraghioasă, am tras fermoarul rucsacului, am scos maculatorul. ARTISAN, scria pe copertă. Dat fiind gradul experienţei mele de acum, asta era o glumă. Am scotocit mai adânc şi am scos cutia cu creioane colorate.

Am desenat şi am colorat cu rapiditate, abia aruncând ochii la ce făceam. Am schimbat tonul pornind în sus de la o arbitrară linie a orizontului, mişcând creionul galben Venus dintr-o parte în cealaltă cu un abandon descătuşat, uneori trecând peste vapor (avea să fie primul petrolier din lume care să facă gălbinare, socoteam) şi nepăsându-mi. După

ce am dat strălucirii apusului ceea ce părea a fi profunzimea potrivită - se stingea repede acum - am luat portocaliul şi am mai dat nuanţă, şi mai apăsat. Apoi m-am întors la vapor, fără să mă gândesc, doar schiţând pe hârtie o serie de linii drepte, negre. Asta vedeam.

Când am terminat, era aproape complet întuneric.

La stânga, cei trei palmieri foşneau.

Mai jos şi dincolo de ei - dar nu atât de departe acum, că

fluxul se întorcea - golful Mexic suspina, de parcă ar fi avut o zi lungă şi încă nu terminase ce avea de făcut.

Deasupra, acum erau mii de stele, şi altele apăreau chiar sub ochii mei.

Asta a fost aici tot timpul, m-am gândit, şi mi-am adus aminte ceva ce Melinda obişnuia să spună când auzea la radio un cântec care-i plăcea mult: M-a prins din prima. Sub petrolierul meu rudimentar, am mâzgălit cuvântul PRIMA cu litere mici. Din câte îmi amintesc (iar acum mă descurc mai bine la asta), a fost prima dată în viaţă când am dat nume unui desen. Iar ca nume este unul bun, nu-i aşa? În ciuda întregului dezastru care a urmat, încă mai cred că acela e numele perfect pentru un desen făcut de un om care se străduia din răsputeri să nu mai fie trist - care încerca să-şi aducă aminte cum este să fii fericit.

Era gata. Am pus creionul jos, şi-n clipa aceea Marele Roz mi-a vorbit pentru prima dată. Vocea lui era mai blândă

decât respiraţia golfului, însă tot am auzit-o destul de bine.

Pe tine te aşteptam, a spus.

VI

Acela a fost anul în care am dialogat cu mine, şi-n care îmi răspundeam. Uneori îmi răspundeau şi alte voci, dar în noaptea aceea n-am fost decât eu, persoana mea şi cu mine.

– Houston, aici Freemantle, mă recepţionezi, Houston?

Vârându-mi capul în frigider. Spunându-mi: Cristoase, dacă astea-s lucruri de bază, mă îngrozeşte gândul de a vedea cum ar arăta dacă puştiul s-ar hotărî să mă

aprovizioneze cum scrie la carte - aş putea rezista de laînceputul până la sfârşitul celui de-al Treilea RăzboiMondial.

– A, recepţie, Freemantle, te recepţionăm.

– A, avem salam, Houston, avem undă verde la salam, mă

recepţionezi?

– Recepţie, Freemantle, te auzim perfect. Care e situaţia cu maioneza? Aveam undă verde şi la maioneză. Am pregătit două sendvişuri din pâine albă cu salam - acolo unde am crescut eu, copiii sunt învăţaţi să creadă că maioneza, salamul şi pâinea albă reprezintă hrana zeilor - şi le-am mâncat la masa din bucătărie. În cămară am găsit o rezervă de plăcinte Table Talk, de mere şi afine deopotrivă.

A început să mă bată gândul să-mi schimb testamentul în favoarea lui Jack Cantori.

Aproape dând pe dinafară de mâncare, m-am întors în living, am aprins toate becurile şi m-am uitat la Prima. Nu era foarte bun. Dar era interesant. Amurgul mâzgălit avea un ton apăsător, ca de furnal, care te descumpănea. Vasul nu era cel pe care-l văzusem, însă al meu era interesant într-un fel înfiorător. Era mai mult un vas-sperietoare, iar mâzgălelile în galben şi portocaliu care i se suprapuneau îl transformaseră într-un vas-fantomă, pe deasupra, ca şi când acel apus straniu ar fi radiat drept prin el.

L-am proptit pe televizor, de anunţul care spunea PROPRIETARUL CERE CA DUMNEAVOASTRĂ ŞI MUSAFIRII DUMNEAVOASTRĂ SA NU FUMAŢI IN CASA. L-am mai privit un moment, gândindu-mă că-i trebuie ceva în prim-plan -

un vas mai mic, poate, doar ca acela mare de la orizont să

capete o anume perspectivă - dar nu mai simţeam dorinţa de a desena. Pe deasupra, adăugând ceva puteam strica puţinul farmec pe care-l avea lucrarea. Am încercat în schimb telefonul, spunându-mi că dacă nu funcţionează, o pot totuşi suna pe Ilse de la mobilul meu, însă Jack se ocupase şi de asta.

M-am gândit că probabil îmi va răspunde robotul ei telefonic - fetele de colegiu sunt fete ocupate - însă ea îmi răspunse de la primul târâit.

– Tati?

Asta m-a speriat la început atât de tare, că n-am putut vorbi şi ea întrebă din nou.

– Tată?

– Da, am zis. De unde ştiai?

– Numărul de la care suni are prefix 941. Acolo-i Duma aia.

Am verificat.

– Tehnica modernă. Nu reuşesc să ţin pasul. Cum eşti, puştoaico?

– Bine. Întrebarea e cum eşti tu?

– Eu sunt numai bine. Mai bine decât doar bine, de fapt.

– Tipul pe care l-ai angajat...?

– Are clasă. Patul e făcut şi frigiderul e plin. Am ajuns aici şi am tras un pui de somn de cinci ore.

Urmă o pauză, iar când ea vorbi din nou, păru mai îngrijorată ca oricând.

– Nu abuzezi de analgezicele alea, aşa-i? Pentru că

Oxycontin se zice că-i un fel de cal troian. Nu că ţi-aş spune ceva ce nu ştii deja.

– Nu. Respect doza prescrisă. De fapt... M-am oprit.

– Ce e, tati? Ce?

Acum părea aproape pregătită să cheme un taxi şi să ia avionul.