Dacă nu-i trimiteam zilnic câte un e-mail, mă suna. Dacă

nu-i telefonam o dată la trei zile, mă suna ea. Iar pe ea n-o minţeam cu privire la planurile pe care mi le făceam, să

pescuiesc în golf sau să explorez zona Everglades. Lui Ilse îi spuneam adevărul, sau atât de mult din el cât puteam s-o fac fără a trece drept nebun.

I-am spus, de pildă, de plimbările mele matinale pe plajă, şi că zilnic merg puţin mai departe, dar nu i-am spus de Jocul Numerelor, pentru că suna prea aiurea... sau poate că

obsesiv-compulsiv este, de fapt, termenul pe care-l caut.

Doar treizeci şi opt de paşi de la Marele Roz în acea primă

dimineaţă. În a doua am băut un pahar mare de suc de portocale şi apoi m-am plimbat iar pe plajă, spre sud. De data asta am făcut patruzeci şi cinci de paşi, adică o distanţă lungă pentru mine, care şontâcăiam fără cârjă, în zilele acelea. Am izbutit spunându-mi că nu sunt de fapt decât nouă. Tehnica aceasta a trişării minţii constituie baza Jocului Numerelor. Faci un pas, apoi doi paşi, apoi trei, apoi patru, dându-ţi de fiecare dată odometrul mintal înapoi spre

zero, până când ajungi la nouă. Iar când aduni cifrele de la unu la nouă, rezultatul este patruzeci şi cinci. Dacă asta vi se pare o nebunie, nu vă contrazic.

În a treia dimineaţă m-am convins să fac cei zece paşi de la Marele Roz fără cârjă, distanţă care însumează la drept vorbind cincizeci şi cinci, sau în jur de nouăzeci de metri, dus-întors. După o săptămână eram capabil de şaptesprezece... iar când aduni toate cifrele astea, rezultatul e o sută

cincizeci şi trei. Ajungeam la capătul acestei distanţe, întorceam privirea spre casă şi mă minunam de cât de departe părea. Mă şi pleoşteam puţin la gândul că va trebui să ajung şi înapoi.

O poţi face, îmi spuneam. E uşor. Doar şaptesprezece paşi, atâta tot.

Asta îmi spuneam mie, însă nu-i spuneam şi lui Ilse.

Câte puţin mai departe în fiecare zi, lăsând urme de paşi.

Până când Moş Crăciun şi-a făcut apariţia la Beneva Road Mall, unde Jack Cantori mă ducea uneori la cumpărături, mi-am dat seama de un lucru uimitor: toţi paşii mei care duceau spre sud erau clari. Amprenta tenisului drept nu începea să se târâie şi să se şteargă decât după ce porneam pe drumul de întors.

Repetiţia dă dependenţă, iar zilele ploioase nu m-au ţinut în loc. Etajul Marelui Roz era o singură cameră mare. Pe jos era un covor rozaliu de trafic intens şi în peretele dinspre golful Mexic se deschidea un geam uriaş. Altceva nu era.

Jack mi-a sugerat să întocmesc o listă cu mobilierul pe care îl vreau acolo şi a spus că-l va lua cu chirie de la magazinul de la care luase lucrurile de la parter... presupunând că

lucrurile de la parter sunt în regulă. L-am asigurat că e bine aşa, dar am spus că nu-mi trebuie cine ştie ce la etaj. Îmi plăcea goliciunea acelei camere. Făcea apel la imaginaţia mea. Ce-mi doream, am spus, erau trei lucruri: un scaun simplu, cu spetează dreaptă, un şevalet şi o bandă de alergare Cybex. Îmi poate face rost Jack de lucrurile acestea? Putea şi mi-a şi făcut rost de ele. În trei zile. De

atunci până la sfârşit, etajul casei a fost locul în care mă

retrăgeam când voiam să desenez sau să pictez, şi tot la etaj mergeam ca să exersez în zilele în care vremea era urâtă. Scaunul cu spetează dreaptă era singura piesă

adevărată de mobilier care şi-a găsit locul acolo pe timpul şederii mele în Marele Roz.

În orice caz, zilele ploioase nu erau atât de multe - nu degeaba Florida e numită Statul Soarelui. Pe măsură ce plimbările mele sudice creşteau în distanţă, pata sau petele pe care le văzusem în acea primă dimineaţă se trans-formară până la urmă în doi oameni - adică, cel mai adesea erau doi oameni. Unul, o femeie, era în scaun cu rotile şi purta ceva ce mi se părea a fi o pălărie de pai. Celălalt o împingea, apoi se aşeza lângă ea. Apăreau pe plajă în jurul orei şapte. Uneori, cel care putea să umble îl lăsa pe cel în scaun cu rotile pentru puţin timp, doar pentru a se întoarce cu ceva ce scânteia în soarele de dimineaţă. Bănuiam că e vorba de o cană de cafea, o tavă cu micul dejun, sau amândouă. Mai bănuiam şi că ei veneau din uriaşa hacienda cu acoperişul mare cât un hectar de şindrilă

portocalie. Aceea era ultima casă vizibilă pe Duma Key, înainte ca drumul să pătrundă în buruienişul luxuriant ce acoperea cea mai mare parte a insulei.

IV

Nu mă puteam obişnui prea bine cu goliciunea locului. „Se zice că-i foarte liniştit“, îmi spusese Sandy Smith, însă eu tot îmi imaginasem plaja umplându-se spre mijlocul zilei: cupluri bronzându-se pe pături şi ungându-se reciproc cu loţiune bronzantă, puşti de colegiu jucând volei cu iPod-urile legate de bicepşi, copilaşi în costume de baie lălâi bălăcindu-se la marginea apei în vreme ce jet-schiuri zumzăie încoace şi-ncolo la doisprezece metri în larg.

Jack îmi aduse aminte că nu e decât decembrie.

– Când vine vorba de turism în Florida, spuse el, luna dintre Ziua Recunoştinţei şi Crăciun e ca-n Oraşul Morgă.

Nu-i la fel de rău ca în august, însă lucrurile sunt cam moarte. De asemenea...

Făcu un gest cu braţul. Stăteam lângă cutia poştală pe care scria „13“ cu roşu, eu sprijinit în cârjă, Jack cu o alură

sportivă, într-o pereche de jeanşi scurţi şi un tricou modern, franjurat, imprimat cu sigla echipei de baseball Tampa Devil Rays.

– Aici nu-i tocmai ţara turismului. Vedeţi vreun delfin dresat? Nu sunt decât şapte case, punând-o la socoteală şi pe aia mare de colo... şi jungla. Unde mai există o casă, căzută în paragină, dacă veni vorba. Asta potrivit unora dintre poveştile pe care le-am auzit pe Casey Key.

– Care-i treaba cu Duma, Jack? Cincisprezece kilometri de teren imobiliar de primă calitate în Florida, o plajă superbă

şi n-a fost niciodată exploatată? Ce zici de asta?

El ridică din umeri.

– Ştiu doar că există de mult o dispută judecătorească.

Vreţi să văd dacă pot afla ceva?

M-am gândit la asta, apoi am clătinat din cap.

– Vă deranjează? Jack părea sincer curios. Toată liniştea asta? Pentru că pe mine m-ar călca pe nervi, să vă spun sincer.

– Nu, am răspuns. Absolut deloc.

Şi ăsta era adevărul. Vindecarea e un soi de revoltă şi, după cum cred că am spus, toate revoltele izbânditoare pornesc în secret.

– Ce faceţi? Dacă nu vă deranjează întrebarea.

– Dimineaţa fac exerciţii. Citesc. După-amiaza dorm. Şi desenez. În cele din urmă s-ar putea să-mi încerc mâna chiar şi la pictură, dar încă nu sunt pregătit pentru asta.

– Unele dintre lucrările dumneavoastră arată foarte bine pentru un amator.

– Mulţumesc, Jack, drăguţ din partea ta să spui asta.

Nu ştiam dacă era doar drăguţ sau dacă-mi spunea versiunea lui a adevărului. Poate nu avea importanţă. Când vine vorba de lucruri precum picturile, doar părerea fiecărui individ în parte contează, nu-i aşa? Eu ştiam doar că ceva se întâmpla cu mine. Înăuntrul meu. Uneori mă speria puţin. De cele mai multe ori îmi dădea o senzaţie al naibii de minunată.

Desenam aproape exclusiv la etaj, în camera pe care ajunsesem s-o numesc Micul Roz. Singura privelişte de acolo era a golfului şi a acelei plate linii a orizontului, însă

aveam un aparat foto digital şi uneori făceam poze altor lucruri, le imprimam, le prindeam pe şevalet (pe care eu şi Jack l-am întors astfel încât lumina puternică a după-amiezii să cadă peste hârtie) şi le desenam. Nu exista vreo raţiune anume în acele instantanee, deşi când i-am spus lui Kamen asta într-un e-mail, mi-a răspuns că inconştientul scrie poezii, dacă e lăsat de capul lui.

Poate si, poate no.

Am desenat cutia mea poştală. Am desenat chestiile care creşteau în jurul Marelui Roz, apoi l-am pus pe Jack să-mi cumpere o carte - Plante specifice coastei Floridei - ca să

pot da nume desenelor mele. Asta a părut să ajute - să dea putere, cumva. Pe atunci eram la a doua cutie de creioane colorate... şi o a treia mă aştepta în culise. Erau plante de aloe vera; lavanda mării, cu explozia ei de flori galbene mititele (fiecare cu un miez de un violet extrem de intens); cârmâz, cu frunzele lui lungi şi sub formă de spadă; şi preferata mea, sofora, pe care Plante specifice coastei Floridei o numea şi arbustul-şirag, datorită minusculelor şiraguri ca nişte săculeţi, care cresc pe ramurile ei.

Am desenat şi scoici. Sigur că da. Erau scoici pretutindeni, o infinitate de scoici chiar în limita distanţei pe care o băteam cu piciorul. Duma Key era făcută din scoici, şi-n scurt timp am adus acasă cu zecile.