– Am uitat cum îl cheamă, am spus. L-am ţinut minte tot drumul până aici, apoi l-am uitat.
Reba privea în tavan, unde elicele ventilatorului erau perfect nemişcate. Uitasem să-l pornesc. Rebei nu-i păsa dacă pe noul meu angajat cu jumătate de normă îl chema Ike, Mike sau Andy Can Slyke. Pentru ea era totuna, ea nu era decât un boţ de cârpe îndesat într-un corp roz, probabil de vreun oropsit copil muncitor din Cambodgia sau, futu-i, Uruguay.
– Ce-i? am întrebat-o. Obosit cum eram, simţeam vechea panică deprimantă cum îşi face culcuş în mine. Vechea furie deprimantă. Teama că va continua aşa tot restul vieţii mele. Sau mai rău! Da, era posibil! Mă vor duce înapoi la azilul de recuperare, care nu era de fapt decât iadul spoit proaspăt pe dinafară.
Reba nu răspunse, târfă nevertebrată ce era.
– O să reuşesc, am spus, deşi nu credeam asta. Şi am gândit: Jerry. Nu.
Jeff. Apoi Te gândeşti la Jerry Jeff Walker, cretinule.
Johnson? Gerald? Marele Iosafat cel Săltăreţ?
Începeam să-mi pierd coerenţa gândurilor. Începeam să
alunec spre somn, în pofida furiei şi a panicii. Îmi acordam auzul la calma respiraţie a golfului.
O să reuşesc, mi-am spus. Asociere încrucişată. Ca atunci când îţi aminteşti ce prescurtează literele ISC.
M-am gândit la cum spusese puştiul Au trecut pe lista neagră vreo două case de vacanţă din partea nordică a Casey Key şi era ceva în cuvintele astea. Ciotul mă furnica insuportabil. Dar să mă prefac că e ciotul altcuiva, dintr-un alt univers, şi-ntre timp alungă chestia aia, cârpa aia, ciontul ăla, conexiunea aia...
...alunec spre somn...
Deşi dacă o furtună mare ca Charley ar lovi frontal parteaasta de coastă...
Şi bingo!
Charley era un uragan, iar când loveau uraganele, trăgeam şi eu cu ochiul la Weather Channel, ca tot restul Americii, iar expertul lor în uragane era...
Am ridicat-o pe Reba. Părea să cântărească pe puţin zece kilograme în starea molatică, semiadormită, în care mă
aflam.
– Pe tipul cu uraganele îl cheamă Jim Cantore, am spus. Pe aghiotantul meu îl cheamă Jack Cantori. Caz închis, futu-i.
Am trântit-o la loc şi am închis ochii. Poate am mai auzit suspinul acela slab dinspre golf preţ de alte zece sau cincisprezece secunde. Apoi am adormit.
Am dormit până la apus. A fost cel mai profund, cel mai odihnitor somn pe care-l avusesem de opt luni încoace.
V
În avion doar ciugulisem şi, în consecinţă, m-am trezit lihnit de foame. Am făcut o duzină de fandări în loc de douăzeci şi cinci, cum fac de obicei, pentru a-mi detensiona şoldul, am stat puţin la baie, apoi m-am avântat şchiopătând spre bucătărie. Mă sprijineam în cârjă, dar nu atât de tare cât m-aş fi aşteptat, deoarece dormisem mult.
Aveam de gând să-mi pregătesc un sendviş, poate două.
Speram să fie salam feliat, dar îmi făceam socoteala că
orice carne conservată din frigider era bună. După ce mâncam, voiam s-o sun pe Ilse şi să-i spun că am sosit cu bine. Pe Ilse mă puteam baza să trimită e-mailuri tuturor celor interesaţi de starea de bine a lui Edgar Freemantle.
Apoi îmi puteam lua doza de calmante de seară şi să
explorez restul noului meu areal. Mă aştepta tot etajul casei.
Ceea ce nu luasem în considerare era felul în care priveliştea dinspre vest se schimbase.
Soarele dispăruse, însă tot mai persista o strălucire portocalie deasupra liniei plate a golfului. Era întreruptă
într-un singur loc de silueta unui vapor mare. Conturul lui era la fel de simplu ca desenul unui elev de clasa întâi. Un cablu se întindea de la proră spre ceea ce bănuiam că este turnul radio, creând un triunghi de lumină. Pe măsură ce lumina aceea urca spre cer, portocaliul se stingea într-un verde-albăstrui â la Maxfield Parrish, pe care nu-l mai văzusem niciodată cu ochii mei... şi totuşi am avut o senzaţie de deja vu, ca şi când poate că totuşi o văzusem -
în vise. Poate că toţi vedem astfel de ceruri în vise, iar mintea noastră, trează fiind, nu le poate traduce în culori cu nume precise.
Deasupra, în negrul din ce în ce mai adânc, primele stele.
Nu-mi mai era foame şi nu-mi mai doream s-o sun pe Ilse.
Tot ce voiam era să desenez ceea ce vedeam. Ştiam că
n-aş putea să redau totul întocmai, însă nu-mi păsa - asta era partea frumoasă. Nu-mi păsa nici cât o ceapă degerată.
Noul meu angajat (pentru o clipă numele lui îmi scăpă din nou, apoi am gândit Weather Channel, după care am gândit Jack: caz închis, futu-i) îmi pusese rucsacul cu obiecte de desen în al doilea dormitor. Am ieşit cu paşi inegali în camera Florida cu el, ducându-l stângaci şi încercând să ţin în acelaşi timp şi de cârjă. O briză curios de blândă îmi flutură părul. Ideea că o asemenea briză şi zăpada din St Paul pot exista în acelaşi timp, în aceeaşi lume, mi se părea absurdă - science fiction.
Am pus rucsacul pe masa lungă de lemn negeluit, m-am gândit să aprind un bec şi am decis mai bine să nu. Aveam să desenez până când nu mai vedeam de întuneric, şi apoi urma să pun punct zilei. M-am aşezat în maniera mea caraghioasă, am tras fermoarul rucsacului, am scos maculatorul. ARTISAN, scria pe copertă. Dat fiind gradul experienţei mele de acum, asta era o glumă. Am scotocit mai adânc şi am scos cutia cu creioane colorate.
Am desenat şi am colorat cu rapiditate, abia aruncând ochii la ce făceam. Am schimbat tonul pornind în sus de la o arbitrară linie a orizontului, mişcând creionul galben Venus dintr-o parte în cealaltă cu un abandon descătuşat, uneori trecând peste vapor (avea să fie primul petrolier din lume care să facă gălbinare, socoteam) şi nepăsându-mi. După
ce am dat strălucirii apusului ceea ce părea a fi profunzimea potrivită - se stingea repede acum - am luat portocaliul şi am mai dat nuanţă, şi mai apăsat. Apoi m-am întors la vapor, fără să mă gândesc, doar schiţând pe hârtie o serie de linii drepte, negre. Asta vedeam.
Când am terminat, era aproape complet întuneric.
