– Tocmai mi-am dat seama că am sărit peste Vicodinul de la ora cinci... M-am uitat la ceasul de la încheietura mâinii.
– Şi şi Oxycontinul de la opt. Fir-aş să fiu!
– Cât de rea e durerea?
– Nu atât de rea cât două Tylenol să nu-i facă faţă. Cel puţin până la miezul nopţii.
– Probabil că schimbarea de climă îşi spune cuvântul, zise ea. Şi puiul de somn.
Nu mă îndoiam că acestea erau parte a răspunsului, însă
nu credeam că asta e tot. Poate era aiurea, însă credeam că faptul că desenasem jucase un rol anume. De fapt, era ceva ce ştiam aproape sigur.
Am discutat o vreme şi, puţin câte puţin, am auzit cum îi dispare îngrijorarea din glas. Nefericirea îi luă locul.
Înţelegea, presupun, că toată tărăşenia asta chiar se întâmpla, că mama şi tatăl ei nu se vor trezi pur şi simplu într-o dimineaţă şi-şi vor retrage cuvintele spuse. Dar
promise s-o sune pe Pam şi să-i trimită un e-mail Melindei, să le dea de ştire că mă aflu încă pe tărâmul celor vii.
– Nu ai e-mail acolo, tată?
– Am, dar în seara asta tu eşti e-mailul meu, prăjiturică.
Ea râse, îşi trase nasul, râse din nou. M-am gândit s-o întreb dacă plânge, apoi m-am răzgândit. Mai bine să n-o fac, poate.
– Ilse? Ar trebui să închid acum, dulceaţă. Vreau să fac un duş şi să trag obloanele.
– Bine, dar...
O pauză. Apoi răbufni:
– Urăsc să mă gândesc că eşti singur acolo, în Florida!
Poate cazi în fund la duş! Nu-i corect!
– Prăjiturică mea, e-n ordine. Sincer. Puştiul... îl cheamă...
Uragane, mi-am spus. Weather Channel.
– Îl cheamă Jim Cantori.
Însă asta fusese la nimereală, dar nu tocmai.
– Jack, vreau să zic.
– Nu-i acelaşi lucru, şi ştii asta. Vrei să vin la tine?
– Numai dacă vrei ca mama ta să ne scalpeze pe amândoi, am spus. Vreau ca tu să rămâi acolo unde eşti şi ai grijă de tine, scumpa mea. Te mai sun eu.
– Bine. Dar ai şi tu grijă de tine. Fără prostii.
– Fără prostii. Recepţionat, Houston.
– Hă?
– Nu contează.
– Tot vreau să aud că-mi promiţi, tată.
Preţ de un teribil şi surprinzător de straniu moment am văzut-o pe Ilse la unsprezece ani, Ilse îmbrăcată în uniformă
de cercetaşă şi uitându-se la mine cu ochii şocaţi ai Monicăi Goldstein. Înainte să pot opri cuvintele, m-am auzit spunând:
– Promit. Promit solemn. Pe numele mamei mele. Ea chicoti.
– Pe asta n-am mai auzit-o până acum.
– Sunt multe despre mine pe care nu le ştii. Sunt un tip profund.
– Dacă spui tu! O pauză. Apoi:
– Te iubesc.
– Şi eu te iubesc.
Am pus uşor receptorul înapoi în furcă şi m-am uitat fix la el mult timp.
VII
