Când m-am întors cu albumul de reproduceri - a costat uluitoarea sumă de o sută nouăsprezece dolari, chiar şi făcând uz de cardul meu de reduceri Barnes & Noble; norocul meu că după divorţ păstrasem câteva milioane pentru mine - beculeţul cu MESAJ IN AŞTEPTARE al robotului telefonic pâlpâia. Era Ilse, iar mesajul era criptic doar la prima ascultare.

„O să te sune mama“, spunea. „Am făcut tot ce am putut, tată - am apelat la toate favorurile pe care mi le datorează, am adăugat cele mai frumoase rugăminţi de care sunt capabilă şi mai că n-am implorat-o pe Lin, aşa că spune da, bine? Spune da. Pentru mine.“

M-am aşezat, am mâncat o plăcintă Table Talk pe care abia aşteptasem s-o înfulec, dar de care nu mai aveam chef, şi am frunzărit costisitorul meu album de artă, spunându-mi în gând - şi-s sigur că replica asta nu era originală - Ei, salutare, Dali! N-am fost impresionat de la un capăt la altul. În multe cazuri, am avut impresia că mă uit la lucrările unui înfumurat talentat, care nu prea face altceva decât să-şi omoare timpul. Totuşi, unele dintre tablouri m-au emoţionat şi câteva m-au speriat aşa cum mă

speriase cochilia aceea crepusculară. Tigri în salt deasupra unei femei nude, întinse pe spate. Un trandafir în suspensie. Şi un tablou, Lebede reflectându-se ca elefanţi, atât de ciudat, că abia mi-am putut ţine ochii la el... şi totuşi, m-am tot întors să-i mai arunc o privire.

Însă ceea ce făceam cu adevărat era să aştept ca persoana care-n puţin timp avea să fie fosta mea soţie să

sune şi să mă invite la St Paul, pentru a petrece Crăciunul cu fetele. Într-un târziu, telefonul sună, iar când ea spuse Fac invitaţia asta împotriva conştiinţei mele, m-am opus pornirii de a-i da peste nas replicând: Şi eu o accept împotriva conştiinţei mele. Ce am spus de fapt a fost: Te înţeleg. Ce am spus a fost: Ce zici dacă ajung de Ajun? Iar când ea răspunse: E bine aşa, o doză din tonul bătăios îi pierise din glas. Cearta care ar fi putut înăbuşi din faşă un Crăciun în familie fusese evitată. Lucru care oricum nu făcea din drumul ăsta de întoarcere acasă o idee bună.

EXPLOATEAZĂ RESURSELE, spusese Kamen, şi chiar cu majuscule. Mă temeam că plecând acum, le-aş înăbuşi, în schimb. Mă puteam întoarce pe Duma Key... dar asta nu însemna neapărat că-mi voi reintra în stare. Plimbările, desenele. Depindeau una de cealaltă. Nu ştiam exact cum, şi nici nu simţeam nevoia să ştiu.

Dar Illy: Spune da. Pentru mine. Ştia c-o voi face, nu pentru că ea era preferata mea (Lin era cea care ştia asta, cred), ci pentru că se mulţumise întotdeauna cu atât de puţin şi atât de rar ceruse ceva de la mine. Şi pentru că, atunci când i-am ascultat mesajul, mi-am adus aminte cum a început să plângă în ziua în care ea şi Melinda au venit la lacul Phalen, strângându-mă în braţe şi întrebându-mă de ce nu poate fi ca înainte. Pentru că niciodată lucrurile nu revin la ce au fost, cred că i-am răspuns, dar poate că

pentru câteva zile puteau reveni la normal... sau la o copie rezonabilă a normalului. Ilse avea nouăsprezece ani, probabil era prea matură pentru un ultim Crăciun de copilărie, însă în mod sigur nu prea matură pentru a merita

încă unul alături de familia în sânul căreia crescuse. Şi asta era valabil şi pentru Lin. Instinctul ei de supravieţuire era mai bine dezvoltat, dar lua încă o dată avionul din Franţa spre casă, iar asta îmi spunea ceva.

Prea bine, atunci. Aveam să merg, aveam să mă comport frumos şi să mă asigur c-o iau pe Reba cu mine, în caz că

mă cuprindea unul dintre accesele mele de furie. Scădeau în frecvenţă, dar sigur că pe Duma Key nu aveam de ce să

fiu furios, decât poate pe episoadele mele periodice de amnezie punctuală şi pe şchiopătatul ăsta enervant. Am sunat la serviciul charter pe care-l folosisem în ultimii cincisprezece ani şi am rezervat un Learjet, de la Sarasota la MSP International, cu plecare la ora nouă dimineaţa pe data de 24 decembrie.

L-am sunat pe Jack, care a spus că va fi bucuros să mă

ducă la Dolphin Aviation şi să mă aştepte acolo la întoarcere, pe 28 ale lunii. Şi atunci, tocmai când îmi aranjasem toate ploile, Pam a sunat pentru a-mi spune că a căzut tot aranjamentul.

VI

Tatăl lui Pam se pensionase din Marina Militară. El şi soţia lui se mutaseră în Palm Desert, California, în ultimul an al secolului XX, aşezându-se într-una dintre comunităţile acelea închise în care toţi au un dinte împotriva cuplurilor de afro-americani şi patru împotriva celor de evrei. Copiii şi vegetarienii nu au ce căuta acolo. Rezidenţii e musai să

voteze cu republicanii şi să deţină câini de talie mică cu zgardă cu strasuri, ochi tâmpi şi nume care se termină în i.

Taffi e un nume bun, Cassi e şi mai bun, iar ceva precum Rififi este cel mai cel. Tatăl lui Pam fusese diagnosticat cu cancer rectal. Pe mine nu m-a surprins. Adună laolaltă o grămadă de cretini albi şi o să descoperi că boala asta face ravagii.

Nu i-am spus asta soţiei mele, care la început a fost tare pe poziţie, pentru ca apoi să izbucnească în lacrimi.

– A început chimioterapia, dar mama spune că s-ar putea să fi intrat deja în mitastază... mesastază... o, cuvântul ăla nenorocit, vorbesc ca tine!

Şi apoi, încă trăgându-şi nasul, dar părând şocată şi umilită:

– Îmi pare rău, Eddie, a fost o remarcă îngrozitoare.

– Ba nu, n-a fost, am spus. N-a fost deloc îngrozitoare. Iar cuvântul e „metastază“.

– Da. Mulţumesc. În orice caz, azi îi fac operaţia de înlăturare a tumorii principale.

Reîncepea să plângă.

– Nu-mi vine să cred că asta i se întâmplă tatei.

– Nu te impacienta, am spus. În zilele astea, sunt în stare de miracole. Eu sunt Proba A.

Fie nu mă considera un miracol, fie nu voia să audă de asta.

– Oricum, Crăciunul s-a anulat aici.

– Desigur.

Vreţi să ştiţi adevărul? Eram bucuros. Peste poate de bucuros.

– Iau avionul spre Palm mâine. Ilse vine vineri, Melinda pe 20. Presupun... având în vedere că tu şi tata n-aţi fost niciodată pe aceeaşi lungime de undă...

Având în vedere că într-un rând aproape am ajuns să ne dăm pumni după ce socrul meu i-a numit pe democraţi

„comunistcraţi“, mi se părea că ea se exprimase cu largheţe. Am zis:

– Dacă crezi că nu vreau să vin cu tine şi cu fetele de Crăciun în Palm Desert, ai dreptate. Tu o să-i ajuţi cu banii, şi sper că ai tăi or să înţeleagă că am şi eu ceva de-a face în treaba asta...

– Nu cred că acum e momentul să aduci în discuţie afurisitul ăla de carnet de cecuri al tău!

Şi furia s-a întors, aşa, cât ai pocni din degete. Împieliţatul, aproape iţindu-şi coarnele din văgăuna lui împuţită. Voiam să spun: Ce-ar fi să te duci în mă-ta, curvă cu gura mare ce eşti. Dar n-am spus-o. Măcar pentru că aş fi spus cuvă cu gala mare sau poate culă cu gara mare. Habar n-am cum, dar ştiam asta.

Totuşi, a fost cât pe ce.

– Eddie?

Părea agresivă, mai mult decât pregătită să pună paie pe foc, dacă asta doream.

– Nu aduc carnetul meu de cecuri în nimic, am spus, plecând atent urechea la fiecare cuvânt. Ieşiseră în bună

regulă. Asta a fost o uşurare. Spun doar că moaca mea la căpătâiul tatălui tău în mod sigur nu i-ar grăbi însănătoşirea.

Pentru o clipă, mânia - furia - aproape mă făcu să adaug că nici eu nu i-am văzut moaca la căpătâiul patului meu.

Încă o dată am izbutit să opresc cuvintele, dar deja transpiram.

– Bine. Am înţeles ideea. Ce o să faci, totuşi, de Crăciun, Eddie?

O să pictez apusul, mi-am spus. Poate-mi iese ca lumea.

– Cred că dacă-s băiat cuminte, voi fi invitat la cină alături de Jack Cantori şi familia lui, am zis, fără a crede măcar o clipă aşa ceva. Jack e tânărul care lucrează pentru mine.

– După voce, pari mai întremat. Mai în forţă. Încă mai ai clipe de amnezie?

– Nu ştiu, nu-mi aduc aminte, am spus.