– Tu ce crezi, tati? Ghici.

– Dacă e să ghicesc, aş spune că... nu. Pentru că ea e foarte preocupată de bunicu' acum.

– Bunicu' nu e singurul motiv pentru care am ţinut inelul în poşetă tot timpul cât am fost în California - mai puţin când i l-am arătat lui Lin, desigur. Cel mai important e că pur şi simplu am vrut să-ţi spun mai întâi ţie. E chiar atât de urât din partea mea?

– Nu, scumpa mea. Sunt măgulit.

Şi chiar eram. Însă, pe lângă asta, îmi era şi teamă pentru ea, şi nu doar pentru că nu avea să împlinească douăzeci de ani decât peste alte trei luni.

– Îl cheamă Carson Jones şi e student la teologie, taman la teologie - iţi vine să crezi? Îl iubesc, tati, îl iubesc pur şi simplu tare mult.

– E minunat, scumpa mea, am spus, dar simţeam că mi se moaie picioarele. Numai să nu-l iubeşti prea mult, gândeam. Nu prea mult. Pentru că...

Mă privea cu atenţie, zâmbetul i se stingea.

– Ce-i? Care-i problema?

Uitasem ce perspicace este şi ce bine ştie să mă citească.

Iubirea are propriile ei puteri metafizice, nu-i aşa?

– Nimic, scumpo. Doar... mă doare puţin şoldul.

– Ţi-ai luat analgezicele?

– De fapt... o las puţin mai moale cu ele. Am de gând să

renunţ complet în ianuarie. Asta e promisiunea mea de Anul Nou.

– Tati, e minunat!

– Deşi promisiunile de Anul Nou sunt făcute pentru a fi încălcate.

– Nu şi în cazul tău. Tu faci ceea ce spui c-o să faci.

Ilse se încruntă.

– Ăsta e unul dintre lucrurile care lui mami nu i-au plăcut niciodată la tine. Cred că o face invidioasă.

– Scumpa mea, divorţul e doar un lucru care s-a întâmplat.

Nu lua partea niciunuia dintre noi, bine?

– Păi, îţi mai spun eu ceva ce s-a întâmplat, zise Ilse.

Buzele i se subţiaseră. De când e în Palm Desert, se vede foarte des cu un tip din vecini. Zice că stau doar la cafea şi la discuţii - pentru că Max şi-a pierdut şi el tatăl anul trecut, iar lui Max îi place mult de bunicu', şi bla-bla-bla - dar am văzut cum se uită ea la el şi nu-mi... place... deloc!

Acum, buzele ei dispăruseră aproape complet, şi mi se părea că seamănă straniu de mult cu mama ei. Gândul care însoţi această observaţie fu ciudat de liniştitor: Cred c-o să-i fie bine. Cred că dacă sfântul Jones ăsta îi va da pa-

pucii, ei tot o să-i fie bine.

Îmi vedeam maşina închiriată, însă lui Jack tot avea să-i mai ia o vreme. Traficul din zona aeroportului era aglomerat. Mi-am rezemat cârja de mijloc şi mi-am îmbrăţişat fata, care venise taman din California pentru a mă vedea.

– Fii blândă cu mama ta, bine?

– Nu-ţi pasă niciodată că...

– Ce-mi pasă cel mai mult în zilele astea e ca tu şi Melinda să fiţi fericite.

Avea cearcăne la ochi şi se vedea clar că, tânără au ba, atâta drum o storsese de forţe. Dacă presentimentul meu cu privire la iubitul ei era corect - speram să nu fie, dar credeam că este - în anul care urma o aşteptau destule nopţi nedormite.

Jack izbutise să ajungă până la terminalul Air Florida, ceea ce ne mai lăsa puţin timp.

– Ai o poză cu tipul tău? Taţii Iscoditori vor să ştie. Ilse se lumină.

– Ba bine că nu.

Poza pe care o scoase din portmoneul ei de piele roşie era vârâtă într-un pliculeţ de plastic transparent. O flutură în aer şi mi-o întinse. Presupun că de data aceasta reacţia mea n-a fost evidentă, căci surâsul ei afectuos (şi cam tâmp, sincer să fiu) nu s-a stins. Iar eu? Eu mă simţeam ca şi când aş fi înghiţit ceva ce nu are ce căuta în gâtul unui om. O bucată de plumb, poate.

Nu se punea problema ca omul pe care-l desenasem în ajun şi Carson Jones să semene. Pentru asta eram pregătit, fusesem încă de când văzusem ineluşul scăpărând mândru pe degetul lui Ilse. Ce m-a şocat a fost faptul că fotografia era aproape aceeaşi cu desenul. Era ca şi când, în loc să

prind de marginea şevaletului fotografia unei sofore, a unei garofiţe-de-mare sau a unui cârmâz, aş fi prins tocmai fotografia aceasta. Purta jeanşii şi bocancii galbeni scâlciaţi pe care nu reuşisem să-i redau perfect; părul lui blond-închis i se revărsase peste urechi şi frunte; ţinea

într-o mână o cartea despre care ştiam că este Biblia. Cel mai grăitor lucru era tricoul Minnesota Twins, cu numărul 48 în partea stângă a pieptului.

– Cine e numărul 48 şi cum s-a întâmplat să întâlneşti un fan al Twins la Brown? Credeam că acolo e ţara Red Sox.

– Numărul 48 e Torii Hunter, spuse ea, uitându-se la mine de parcă aş fi fost cel mai mare tâmpit din lume. Au un televizor uriaş in sala mare de recreere pentru studenţi şi m-am dus acolo într-o zi, în iulie trecut, când jucau Sox cu Twins. Nu aveai unde să arunci un ac, deşi era în timpul sesiunii de vară, însă eu şi Carson eram singurii care purtam emblemele Twins - el tricoul cu numărul lui Torii, eu o şapcă. Aşa că-i logic că ne-am aşezat unul lângă celălalt şi... Ridică din umeri, pentru a arăta că restul a venit de la sine.

– De ce credinţă e, religios vorbind?

– Baptistă.

Mă privi puţin sfidător, de parcă ar fi spus canibal. Însă în calitatea mea de membru respectat al Primei Bisericii a Nimic-Deosebitului, nu aveam niciun dinte împotriva baptiştilor. Singurele religii care nu-mi plac sunt cele care insistă că Dumnezeul lor este mai mare decât Dumnezeul tău.

– În ultimele patru luni ne-am dus împreună la slujbe de câte trei ori pe săptămână.

Jack trase maşina lângă noi şi ea se aplecă să apuce mânerele numeroaselor sale genţi.

– O să-şi îngheţe semestrul de primăvară ca să poată

călători cu un grup de gospel de-a dreptul minunat. E de fapt un turneu, cu agent şi tot tacâmul. Grupul se numeşte The Hummingbirds. Ar trebui să-l auzi... cântă ca un înger.

– Pun pariu, am spus.

M-a sărutat din nou, moale, pe obraz.

– Mă bucur că am venit, tati. Tu te bucuri?