În orice caz, zilele ploioase nu erau atât de multe - nu degeaba Florida e numită Statul Soarelui. Pe măsură ce plimbările mele sudice creşteau în distanţă, pata sau petele pe care le văzusem în acea primă dimineaţă se trans-formară până la urmă în doi oameni - adică, cel mai adesea erau doi oameni. Unul, o femeie, era în scaun cu rotile şi purta ceva ce mi se părea a fi o pălărie de pai. Celălalt o împingea, apoi se aşeza lângă ea. Apăreau pe plajă în jurul orei şapte. Uneori, cel care putea să umble îl lăsa pe cel în scaun cu rotile pentru puţin timp, doar pentru a se întoarce cu ceva ce scânteia în soarele de dimineaţă. Bănuiam că e vorba de o cană de cafea, o tavă cu micul dejun, sau amândouă. Mai bănuiam şi că ei veneau din uriaşa hacienda cu acoperişul mare cât un hectar de şindrilă
portocalie. Aceea era ultima casă vizibilă pe Duma Key, înainte ca drumul să pătrundă în buruienişul luxuriant ce acoperea cea mai mare parte a insulei.
IV
Nu mă puteam obişnui prea bine cu goliciunea locului. „Se zice că-i foarte liniştit“, îmi spusese Sandy Smith, însă eu tot îmi imaginasem plaja umplându-se spre mijlocul zilei: cupluri bronzându-se pe pături şi ungându-se reciproc cu loţiune bronzantă, puşti de colegiu jucând volei cu iPod-urile legate de bicepşi, copilaşi în costume de baie lălâi bălăcindu-se la marginea apei în vreme ce jet-schiuri zumzăie încoace şi-ncolo la doisprezece metri în larg.
Jack îmi aduse aminte că nu e decât decembrie.
– Când vine vorba de turism în Florida, spuse el, luna dintre Ziua Recunoştinţei şi Crăciun e ca-n Oraşul Morgă.
Nu-i la fel de rău ca în august, însă lucrurile sunt cam moarte. De asemenea...
Făcu un gest cu braţul. Stăteam lângă cutia poştală pe care scria „13“ cu roşu, eu sprijinit în cârjă, Jack cu o alură
sportivă, într-o pereche de jeanşi scurţi şi un tricou modern, franjurat, imprimat cu sigla echipei de baseball Tampa Devil Rays.
– Aici nu-i tocmai ţara turismului. Vedeţi vreun delfin dresat? Nu sunt decât şapte case, punând-o la socoteală şi pe aia mare de colo... şi jungla. Unde mai există o casă, căzută în paragină, dacă veni vorba. Asta potrivit unora dintre poveştile pe care le-am auzit pe Casey Key.
– Care-i treaba cu Duma, Jack? Cincisprezece kilometri de teren imobiliar de primă calitate în Florida, o plajă superbă
şi n-a fost niciodată exploatată? Ce zici de asta?
El ridică din umeri.
– Ştiu doar că există de mult o dispută judecătorească.
Vreţi să văd dacă pot afla ceva?
M-am gândit la asta, apoi am clătinat din cap.
– Vă deranjează? Jack părea sincer curios. Toată liniştea asta? Pentru că pe mine m-ar călca pe nervi, să vă spun sincer.
– Nu, am răspuns. Absolut deloc.
Şi ăsta era adevărul. Vindecarea e un soi de revoltă şi, după cum cred că am spus, toate revoltele izbânditoare pornesc în secret.
– Ce faceţi? Dacă nu vă deranjează întrebarea.
– Dimineaţa fac exerciţii. Citesc. După-amiaza dorm. Şi desenez. În cele din urmă s-ar putea să-mi încerc mâna chiar şi la pictură, dar încă nu sunt pregătit pentru asta.
– Unele dintre lucrările dumneavoastră arată foarte bine pentru un amator.
– Mulţumesc, Jack, drăguţ din partea ta să spui asta.
Nu ştiam dacă era doar drăguţ sau dacă-mi spunea versiunea lui a adevărului. Poate nu avea importanţă. Când vine vorba de lucruri precum picturile, doar părerea fiecărui individ în parte contează, nu-i aşa? Eu ştiam doar că ceva se întâmpla cu mine. Înăuntrul meu. Uneori mă speria puţin. De cele mai multe ori îmi dădea o senzaţie al naibii de minunată.
Desenam aproape exclusiv la etaj, în camera pe care ajunsesem s-o numesc Micul Roz. Singura privelişte de acolo era a golfului şi a acelei plate linii a orizontului, însă
aveam un aparat foto digital şi uneori făceam poze altor lucruri, le imprimam, le prindeam pe şevalet (pe care eu şi Jack l-am întors astfel încât lumina puternică a după-amiezii să cadă peste hârtie) şi le desenam. Nu exista vreo raţiune anume în acele instantanee, deşi când i-am spus lui Kamen asta într-un e-mail, mi-a răspuns că inconştientul scrie poezii, dacă e lăsat de capul lui.
Poate si, poate no.
Am desenat cutia mea poştală. Am desenat chestiile care creşteau în jurul Marelui Roz, apoi l-am pus pe Jack să-mi cumpere o carte - Plante specifice coastei Floridei - ca să
pot da nume desenelor mele. Asta a părut să ajute - să dea putere, cumva. Pe atunci eram la a doua cutie de creioane colorate... şi o a treia mă aştepta în culise. Erau plante de aloe vera; lavanda mării, cu explozia ei de flori galbene mititele (fiecare cu un miez de un violet extrem de intens); cârmâz, cu frunzele lui lungi şi sub formă de spadă; şi preferata mea, sofora, pe care Plante specifice coastei Floridei o numea şi arbustul-şirag, datorită minusculelor şiraguri ca nişte săculeţi, care cresc pe ramurile ei.
Am desenat şi scoici. Sigur că da. Erau scoici pretutindeni, o infinitate de scoici chiar în limita distanţei pe care o băteam cu piciorul. Duma Key era făcută din scoici, şi-n scurt timp am adus acasă cu zecile.
Şi aproape în fiecare seară, când soarele apunea, desenam apusul. Ştiam că apusurile sunt un loc comun, şi
tocmai de asta le desenam. Mi se părea că, dacă reuşesc să
străpung zidul acela al „am bătut deja cărarea asta“ măcar o dată, s-ar putea să ajung undeva. Aşa că executam teancuri de desene, şi niciunul nu era mai de Doamne ajută. Am încercat să suprapun galbenul Venus cu portocaliul Venus din nou, însă nu mi-a ieşit ca prima dată.
Apăsătoarea strălucire de furnal lipsea mereu. Fiecare apus era doar un rahat creionat în care culorile spuneau încerc să-ţi comunic că orizontul e-n flăcări. Puteai fără-ndoială să
cumperi patruzeci de desene mai bune la orice expoziţie stradală, într-o duminică în Sarasota sau Venice Beach. Am păstrat unele dintre aceste desene, însă eram atât de dezgustat de majoritatea, încât le-am aruncat la gunoi.
Într-o seară, după o altă serie de eşecuri, privind încă o dată discul soarelui dispărând, lăsând în urmă văpaia aia de culoare halloweenică, mi-am spus: Vaporul a pus punctul pe i. Acela a dat primei mele încercări o mică tentă de magie. Modul în care apusul părea să răzbată prin el. Poate, dar acum nu mai era niciun vapor care să întrerupă linia orizontului; era o linie dreaptă cu un albastru-închis dedesubt şi un galben-portocaliu strălucitor deasupra, estompându-se într-o nuanţă verzuie delicată, pe care o vedeam cu ochii, dar n-o puteam reproduce, neavând la dispoziţie decât acea cutie limitată de creioane colorate.
Pe tăblia de jos a şevaletului meu erau împrăştiate douăzeci sau treizeci de fotografii scoase la imprimantă.
Ochiul mi-a căzut pe un prim-plan al unei ghirlande de soforă. Privindu-l, braţul meu drept fantomă a început să
mă furnice. Am strâns creionul galben între dinţi, m-am aplecat în faţă, am luat fotografia cu sofora şi am studiat-o.
Lumina se împuţina acum, dar treptat - în camera de sus, pe care o numeam Micul Roz, lumina persista mult timp - şi era suficientă pentru a putea studia detaliile; aparatul meu foto digital lua prim-planuri splendide.
