– Mai mult decât ai putea şti vreodată, am spus şi m-am trezit că-mi doresc să se fi îndrăgostit nebuneşte de Jack.

Asta ar fi rezolvat totul... sau aşa mi s-a părut mie atunci.

X

N-am avut nimic măreţ cum ar fi cina de Crăciun, dar am avut unul dintre Puii Astronauţi ai lui Jack, plus sos de afine, salată decongelată şi budincă de orez. Ilse a mâncat câte două porţii din toate. După ce am făcut schimb de cadouri şi ne-am minunat de ele - totul era exact ce ne doream! -

am dus-o pe Ilse la etaj, în Marele Roz, şi i-am arătat majoritatea producţiilor mele artistice. Desenul pe care-l făcusem cu iubitul ei şi imaginea cu femeia (dacă era femeie) în roşu erau puse la loc sigur, pe un raft de sus al dulapului din dormitorul meu, şi acolo aveau să rămână

până la plecarea fiicei mele.

Prinsesem cam o duzină din celelalte - majoritatea apusuri de soare - pe pătrare de carton şi le sprijinisem de pereţii camerei. Le inspecta pe toate pe rând, o singură dată. Se opri, apoi le mai inspecta o dată. Se făcuse deja seară, iar geamul mare de la etaj se întunecase. Mareea era în scădere; nu erai conştient de prezenţa golfului decât după

dulcele lui suspin continuu, când valurile urcau pe nisip şi se ştergeau.

– Chiar tu ai făcut astea? întrebă ea într-un sfârşit.

Se întoarse şi mă privi într-un fel care mă făcu să mă simt incomodat. E felul în care o persoană se uită la alta când are loc o serioasă reevaluare.

– Chiar eu le-am făcut, am spus. Tu ce crezi?

– Sunt bune. Poate mai mult decât atât. Ăsta...

Se aplecă şi ridică foarte atentă desenul în care apărea cochilia la linia orizontului, înconjurată de haloul galben-portocaliu al luminii de apus.

– Ăsta e, fu... Scuze, e atât de-al naibii de înfiorător!

– Aşa cred şi eu, am spus. Însă chiar nu e nimic nou. Nu face decât să adauge apusului o tuşă slabă de suprarealism.

Apoi, prostesc, am exclamat:

– Salutare, Dali!

Puse la loc Apus cu cochilie şi luă Apus cu soforă.

– Cine le-a văzut până acum?

– Doar tu şi Jack. O, şi Juanita. Ea spune că-s asustador.

Ceva de felul ăsta. Jack zice că asta înseamnă

înfricoşătoare.

– Chiar sunt puţin înfricoşătoare, recunoscu ea. Dar tati...

creionul pe care-l foloseşti o să se întindă. Şi cred c-o să se şteargă, dacă nu faci ceva cu hârtia.

– Ce să fac?

– Nu ştiu. Dar cred că ar trebui să le arăţi cuiva care chiar ştie. Cineva care să-ţi poată spune de fapt cât sunt de bune.

Mă simţeam flatat, dar şi incomodat. Consternat, aproape.

– N-aş şti la cine sau unde să...

– Întreabă-l pe Jack. Poate ştie el o galerie de artă care le-ar putea evalua.

– Sigur, să intru şchiopătând din stradă şi să spun:

„Locuiesc pe Duma Key şi am nişte desene în creion -

majoritatea cu apusuri, un motiv foarte neobişnuit pe coasta Floridei - despre care menajera mea zice că-s muy asustador.“

Ea îşi înfipse mâinile în şolduri şi lăsă capul pe o parte. Aşa se uita Pam când nu avea deloc intenţia să renunţe la un subiect. Când, dimpotrivă, intenţiona să cupleze pe tracţiune patru ori patru.

– Tată...

– Măiculiţă, acu-i acu'!

Nici nu mă luă în seamă.

– Ai riscat două camionete, un buldozer uzat din Războiul din Coreea şi un împrumut de douăzeci de mii de dolari şi le-ai transformat într-o afacere de milioane de dolari. Vrei

să spui că n-ai putea convinge câţiva proprietari de galerii de artă să se uite la desenele tale, dacă ţi-ai pune într-adevăr în cap asta?

Se domoli.

– Vreau să zic că-s bune, tati. Bune. N-am pregătire în domeniu, decât un curs de artă ca vai de el, în liceu, dar îmi dau seama că-s bune.

Am spus ceva, dar nu sunt sigur ce. Mă gândeam la crochiul grăbit cu Carson Jones, alias Colibriul Baptist3.

Dacă l-ar vedea, ar crede că şi acela e bun?

Dar nu avea să-l vadă. Nu pe acela, şi nici pe cel cu persoana în pelerină roşie. Nimeni nu avea să le vadă. Asta credeam atunci.

– Tată, dacă ai avut talentul ăsta în tine până acum, unde s-a ascuns?

– Nu ştiu, am spus. Iar măsura acestui talent este o chestiune încă de discutat.

– Atunci caută pe cineva care să-l evalueze, bine? Cineva priceput. Ridică desenul cu cutia poştală.

– Până şi ăsta... nu-i ceva special, numai că este.

Datorită... Atinse hârtia.

– Datorită căluţului de lemn. De ce ai pus un căluţ de lemn în desen, tată?

– Nu ştiu, am recunoscut. Pur şi simplu cerea să fie acolo.