Ridică scurt şi neîncrezătoare din umeri.

– Păi... bine, atunci. Fiecare după gust. Eşti gata să ne ducem înapoi? Aş putea face o omletă. Aş putea să adaug în ea nişte ardei şi ciuperci.

– S-a făcut.

– Nu te-am mai văzut mergând niciodată de la accident încoace atât de mult fără cârjă.

– Până la mijlocul lui ianuarie mă aştept să pot face pe jos jumătate de kilometru de plajă.

Ea fluieră.

– O jumătate de kilometru dus şi întors?

Am clătinat din cap.

– Nu, nu. Doar o jumătate de kilometru. Înapoi am de gând să zbor.

Am întins braţele pentru a-i demonstra.

Ea râse pe nas, porni înapoi spre casă, apoi se opri când o scăpărare de lumină ajunse la noi dinspre sud. O dată, apoi de două ori. Cele două pete erau acolo.

– Oameni, spuse Ilse, ducând mâna streaşină la ochi.

– Vecinii mei. Singurii mei vecini, pentru moment. Cel puţin, aşa cred.

– Ai făcut cunoştinţă cu ei?

– Nu. Tot ce ştiu este că sunt un bărbat şi o femeie în scaun cu rotile. Cred că ea îşi ia micul dejun lângă apă

aproape zilnic. Cred că scăpărarea e de la tavă.

– Ar trebui să-ţi cumperi o maşinuţă de golf. Aşa ai putea trage o fugă până acolo ca să-i saluţi.

– Până la urmă, o să merg pe jos până acolo ca să-i salut, am spus. Fără maşinuţe de golf pentru copil. Doctorul Kamen a spus să-mi stabilesc ţeluri, şi asta fac.

– Nu trebuia să-ţi spună ţie un psihiatru să-ţi stabileşti ţeluri, tati, zise ea, continuând să se uite spre sud. În ce casă stau ei? Aia mare care seamănă cu un ranch dintr-un film western?

– Da, sunt aproape sigur.

– Şi nu mai locuieşte nimeni aici?

– Nu acum. Jack spune că, în ianuarie şi februarie, mai sunt oameni care închiriază celelalte case, dar pentru moment cred că-s doar eu şi ei. Restul insulei este doar o pornografie botanică. Plante în dezmăţ total.

– Dumnezeule, de ce?

– N-am nici cea mai palidă idee. Am de gând să aflu - să

încerc, măcar - dar acum încă mă străduiesc să-mi ţin picioarele sub mine. Şi zic asta la propriu.

Ne îndreptam înapoi spre casă. Ilse spuse:

– O insulă aproape pustie sub soare - trebuie să existe o poveste. E aproape obligatoriu să existe o poveste, nu crezi?

– Cred. Jack Cantori s-a oferit să scormonească, dar i-am spus să nu se deranjeze - mă gândeam c-o voi face eu însumi.

Am apucat cârja, mi-am vârât mâinile în cele două mâneci de oţel ale ei - întotdeauna binevenite după o perioadă

petrecută pe plajă fără sprijinul lor - şi am început să ţopăi pe trotuar în sus. Dar Ilse nu era lângă mine. M-am întors şi m-am uitat după ea. Stătea cu faţa spre sud, cu mâna din nou streaşină la ochi.

– Vii, scumpa mea?

– Da.

Se mai văzu o scăpărare din josul plajei - tava de mic dejun. Sau un ibric de cafea.

– Poate ştiu ei povestea, zise Ilse, prinzându-mă din urmă.

– Poate o ştiu.

Arătă cu degetul spre drum.

– Dar ăla? Cât de departe merge?

– Nu ştiu, am recunoscut.

– Vrei să luăm maşina după-amiază şi să vedem?

– Eşti dispusă să conduci un Chevy Malibu închiriat de la Hertz?

– Sigur, zise ea.

Înfipse mâinile în şoldurile zvelte, scuipă teatral şi adoptă

un accent sudist.

– O să conduc pân' ce drumu' cela se gata.

XII

Dar n-am ajuns nici măcar aproape de capătul lui Duma Road. Nu în ziua aceea. Explorarea tărâmului dinspre sud a început bine, dar s-a terminat rău.

Ne simţeam amândoi perfect când am pornit la drum. Eu îmi odihnisem o oră picioarele, plus că luasem Oxycontinul la prânz. Fiica mea se schimbase în pantaloni scurţi şi top, şi a râs când am insistat să se ungă pe nas cu oxid de zinc.

„Clovnul Bobo“, a spus ea, privindu-se în oglindă. Era bine dispusă, iar eu eram mai fericit decât oricând de la accident încoace, aşa încât ceea ce ni s-a întâmplat în după-amiaza aceea ne-a luat cu totul prin surprindere, Ilse a dat vina pe masa de prânz - poate că maioneza din salata de ton fusese stricată - iar eu n-am contrazis-o, însă nu cred câtuşi de puţin că maioneza stricată a fost de vină. De vină, mai degrabă, a fost piaza rea.

Drumul era îngust, accidentat şi puternic peticit. Până să

ajungem la locul în care intra între ierburile ce acopereau cea mai mare parte a insulei, era plin de dune de nisip albicioase ca oasele uscate, nisip suflat de vânt dinspre plajă. Chevy-ul închiriat sări vesel peste majoritatea, însă