– Sunt gata de orice. Cred că tu ai mâncat mai multă

salată de ton decât mine.

Reuşi să mai zâmbească o dată.

– Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru mâncarea gătită de mine. Ai fost nemaipomenit cum ne-ai adus înapoi, tati. Te-aş săruta, dar respiraţia mea...

Am sărutat-o eu. Pe frunte. Avea pielea rece şi umedă.

– Du-te şi întinde-te, domnişoară Pişcoţel - ordin de la comandament.

S-a dus. Eu am dat drumul la robinet şi am spălat cu furtunul portiera maşinii, insistând mai mult decât era nevoie, dar dorind să fiu sigur că Ilse nu mă privea. Şi n-o făcea. Când am tras cu ochiul prin uşa întredeschisă a celui de-al doilea dormitor, am văzut-o lungită pe o parte, dormind exact cum dormea când era mică: cu o mână sub obraz şi cu un genunchi ridicat aproape până la piept.

Credem că ne schimbăm, dar nu e chiar aşa - asta spune Wireman. Poate si, poate no - asta spune Freemantle.

XIV

Mă împingea ceva de la spate - poate ceva ce aveam în mine încă de la accident, dar în mod categoric ceva ce se întorsese de pe Duma Key Road odată cu mine. M-am lăsat împins. Oricum, nu sunt sigur dacă mă puteam opune, însă

nici n-am încercat; eram curios.

Poşeta fiicei mele era pe măsuţa pentru cafea din living.

Am deschis-o, am scos portmoneul ei şi am frunzărit pozele dinăuntru. Făcând asta, m-am simţit puţin ca un nemernic, dar numai puţin. Doar nu furi nimic, mi-am spus, însă

desigur există multe moduri de a fura, aşa-i?

Am dat peste fotografia cu Carson Jones pe care mi-o arătase la aeroport, dar nu asta căutam. Nu voiam să-l văd singur. Voiam să-l văd cu ea. Voiam o poză de cuplu cu ei.

Şi am găsit una. Arăta ca şi când ar fi fost făcută la o dugheană de pe marginea drumului; în spatele lor se vedeau coşuri cu castraveţi şi porumb. Erau zâmbitori şi tineri şi frumoşi. Se ţineau cu braţele pe după mijloc, şi o palmă a lui Carson părea să stea pe fundul tras în jeanşi al fiicei mele. O, creştin nebun ce eşti! Braţul drept încă mă

furnica, o mâncărime surdă, neîntreruptă, ca o senzaţie înţepătoare de căldură. M-am scărpinat la el, m-am scărpinat prin el, şi am ajuns la coaste pentru a mia oară. Şi poza aceasta era într-un pliculeţ de protecţie transparent.

Am scos-o, am aruncat o ocheadă peste umăr - emoţionat ca un spărgător la prima sa lovitură - la uşa parţial deschisă

a încăperii în care dormea Ilse, apoi am întors poza cu dosul în sus.

Te iubesc, doflecel!

„Zâmbăreţul“

Puteam să am încredere într-un peţitor care-i spunea Doflecel fiicei mele şi care se semna Zâmbăreţul? Nu prea.

Poate nu era corect, dar nu - nu puteam avea încredere. Cu toate acestea, găsisem ceea ce căutam. Nu singur, ci amândoi. Am întors poza cu faţa, am închis ochii şi m-am prefăcut că ating imaginile lor în Kodachrome cu mâna dreaptă. Deşi nu mi s-a părut deloc că mă prefac; presupun că nu mai e nevoie să vă spun asta deja.

După ce s-a scurs un timp - nu ştiu exact cât de lung - am pus poza înapoi în pliculeţul ei de plastic şi am ascuns portmoneul sub batistuţe de hârtie şi cosmetice cam la aceeaşi adâncime la care îl găsisem. Apoi am pus poşeta înapoi pe măsuţa pentru cafea şi m-am dus la baie după

Reba, Păpuşa Terapeutică. Am şontâcăit la etaj spre Micul Roz cu ea strânsă între ciotul mâinii şi coaste. Cred că-mi amintesc că am spus „O să te transform în Monica Seles“

când am aşezat-o pe Reba în faţa geamului, dar la fel de bine putea să fi fost Monica Goldstein; când e vorba de memorie, cu toţii măsluim cărţile. Evanghelia după

Wireman.

Îmi aduc aminte mai limpede decât aş vrea majoritatea celor întâmplate pe Duma, însă acea după-amiază anume mi se pare foarte înceţoşată. Ştiu că am alunecat într-o frenetică activitate de desenare şi că înnebunitoarea furnicătură din inexistentul meu braţ drept a dispărut complet cât timp am lucrat; ce nu ştiu, dar sunt aproape sigur, e că pâcla roşie care-mi împiedica mereu vederea în zilele acelea, devenind mai densă când eram obosit, a dispărut şi ea pentru o vreme.

Nu ştiu cât timp am fost în starea aceea. Cred că destul de mult. Atât de mult, încât, când am pus punct, eram deopotrivă istovit şi mort de foame.

Am coborât înapoi la parter şi am înfulecat carne la conservă la lumina îngheţată a becului din frigider. Nu voiam să-mi fac un sendviş cum scrie la carte, pentru că nu voiam ca Ilse să ştie că m-am simţit destul de bine încât să

mănânc. Nu avea decât să creadă că problemele noastre fuseseră cauzate de maioneza stricată. În felul acesta nu trebuia să ne pierdem timpul căutând cu disperare alte explicaţii.

Niciuna dintre explicaţiile la care mă puteam gândi nu era raţională.

După ce am mâncat jumătate de pachet de salam feliat şi după ce am dat pe gât cam o jumătate de litru de ceai îndulcit, m-am dus în dormitor, m-am întins pe pat şi am căzut într-un somn greu.

XV

Apusuri.

Uneori mi se pare că cele mai clare amintiri pe care le păstrez de pe Duma Key sunt ale cerurilor portocalii de seară, care sângerează în partea de jos şi se estompează în cea de sus, verde către negru. Când m-am trezit în seara aceea, o nouă zi se stingea în splendoare. Am intrat în încăperea principală bocănind pe cârjă, înţepenit şi crispându-mă de durere (primele zece minute erau întotdeauna cele mai rele). Uşa de la camera lui Ilse stătea deschisă şi patul ei era gol.

– Ilse? am întrebat.

Pentru un moment, n-am primit niciun răspuns. Apoi, ea a strigat de la etaj.

– Tati? Maică Precistă, tu ai făcut asta? Când ai făcut asta?

Orice urmă de durere m-a părăsit. Am urcat până în Micul Roz cât de repede am putut, încercând să-mi amintesc ce desenasem. Orice ar fi fost, nu făcusem nici cea mai mică

încercare de a ascunde produsul final. Dacă era ceva cu adevărat îngrozitor? Dacă-mi venise strălucita idee de a face o caricatură a crucificării, cu Colibriul Gospel călare pe cruce?

Ilse stătea în faţa şevaletului meu şi nu puteam să văd ce se află pe el. Silueta ei îmi bloca vederea. Chiar şi dacă ar fi stat într-o parte, singura lumină din cameră venea de la apusul acela sângeriu; maculatorul n-ar fi fost decât un dreptunghi negru pe fundalul luminii spectrale.

Am aprins becurile, rugându-mă să nu fi făcut un lucru care s-o tulbure pe fiica mea, ce bătuse atâta drum ca să se asigure că sunt bine, sănătos. După vocea ei, nu reuşisem să-mi dau seama.

– Ilse?

Ea se întoarse spre mine, pe chip citindu-i-se mai mult uimire decât furie.

– Când ai făcut asta?

– Păi..., am bâiguit. Dă-te puţin deoparte, te rog.

– Iar îţi joacă memoria feste? Îţi joacă, aşa-i?

– Nu, am spus. Păi, mda.

Era plaja de dincolo de geam, de atâta îmi dădeam seama, dar de nimic altceva.