– Sigur că cred, am spus.

Ilse continuă de parcă nu m-ar fi auzit.

– Pentru că tot ce s-a întâmplat n-a fost din vina ta.

La asta, am simţit că mi se umplu ochii de lacrimi.

Presupun că ştiam cu adevărat asta, însă era plăcut să o aud de la altcineva. Altcineva în afară de Kamen, vreau să

spun, a cărui datorie de serviciu era să răzuiască mizeria întărită pe toate nesuferitele alea de oale nespălate din chiuvetele subconştientului.

Ea încuviinţă din cap spre mine.

– O să-ţi revii. Aşa spun eu, iar eu ştiu prea bine să dau comenzi.

Difuzorul cârâi: Zborul Delta 559, pe direcţia Cincinnati şi Cleveland.

Prima escală a drumului spre casă al lui Ilse.

– Du-te, scumpa mea, să scapi de verificarea de rutină.

– Mai am un lucru de spus.

Am ridicat exasperat în aer singura mană pe care o mai aveam.

– Acum ce mai e, scumpiţel?

Zâmbi la replica mea: aşa le spuneam ambelor fete ale mele când ajungeam la limita răbdării.

– Mulţumesc că nu mi-ai spus că eu şi Carson suntem prea tineri pentru a ne logodi.

– Ar fi ajutat la ceva?

– Nu.

– Nu. Pe deasupra, mama ta cred c-o să recupereze în direcţia asta, pentru amândoi.

Ilse îşi rotunji buzele ca pentru a face „au!“, apoi râse.

– La fel şi Linnie... dar numai fiindcă de data asta i-am luat-o înainte.

Mă mai îmbrăţişa o dată puternic. Am inspirat adânc mirosul părului ei - mirosul acela bun şi dulce, de şampon şi de femeie tânără, sănătoasă. Se trase în spate şi se uită la factotumul meu, care stătea într-o parte, la o distanţă

cuviincioasă.

– Poartă-i bine de grijă, Jack. E un tip de milioane.

Nu se îndrăgostiseră - slab noroc în asta, muchacho - însă

el îi adresă un zâmbet călduros.

– O să fac tot ce-mi stă în puteri.

– Şi mi-a promis că va consulta pe cineva în privinţa desenelor. Îmi eşti martor.

Jack zâmbi şi încuviinţă.

– Bun.

Mă mai sărută o dată, acum pe vârful nasului.

– Să fii cuminte, tată. Să te însănătoşeşti.

Apoi trecu prin uşi, încărcată de genţi şi totuşi păşind ager. Se uită înapoi chiar înainte ca uşile să se închidă.

– Şi ia-ţi nişte vopsele!

– O să-mi iau! am strigat, dar nu ştiu dacă m-a auzit; în Florida, uşile se-nchid mai repede pentru a nu lăsa să scape aerul condiţionat. Pentru un moment sau două toată lumea înconjurătoare s-a înceţoşat şi s-a luminat intens; simţeam un bubuit în tâmple şi o furnicătură umedă în nas. Am lăsat capul în pământ şi m-am frecat tare la ochi cu degetul mare şi cel mijlociu, timp în care Jack se prefăcu din nou că vede ceva interesant pe cer. Era un cuvânt şi nu voia să-mi vină.

Mi-am spus putere, apoi cădere.

Lasă-i timp, nu te enerva, spune-ţi că reuşeşti tu, şi cuvintele de obicei vin. Uneori nu le doreşti, dar ele vin oricum. Cel de acum era durere. Jack spuse:

– Vreţi să aşteptaţi până ce aduc eu maşina sau...

– Nu, pot să merg pe jos.

Am strâns degetele pe mânerul cârjei.

– Fii doar atent la trafic. Nu vreau să mă calce vreo maşină

în timp ce traversez drumul. Am trecut deja prin asta.

XVII

Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la Art & Artifacts of Sarasota şi, când eram acolo, l-am întrebat pe Jack dacă are cât de cât habar de galeriile de artă din Sarasota.

– V-am luat-o cu mult înainte, şefu'. Mama a lucrat într-una numită Scoto. E pe Palm Avenue.

– Asta ar trebui să-mi spună ceva?

– E cea mai a naibii galerie din partea artistică a oraşului, spuse el, apoi îşi reconsideră vorbele. Zic asta într-un sens bun. Iar cei care o conduc sunt de treabă... Cel puţin, aşa au fost întotdeauna cu mama, dar... ştiţi...

– Este o galerie a naibii.

– Mda.

– Înseamnă că are preţuri mari?