Am spus ceva, dar nu sunt sigur ce. Mă gândeam la crochiul grăbit cu Carson Jones, alias Colibriul Baptist3.
Dacă l-ar vedea, ar crede că şi acela e bun?
Dar nu avea să-l vadă. Nu pe acela, şi nici pe cel cu persoana în pelerină roşie. Nimeni nu avea să le vadă. Asta credeam atunci.
– Tată, dacă ai avut talentul ăsta în tine până acum, unde s-a ascuns?
– Nu ştiu, am spus. Iar măsura acestui talent este o chestiune încă de discutat.
– Atunci caută pe cineva care să-l evalueze, bine? Cineva priceput. Ridică desenul cu cutia poştală.
– Până şi ăsta... nu-i ceva special, numai că este.
Datorită... Atinse hârtia.
– Datorită căluţului de lemn. De ce ai pus un căluţ de lemn în desen, tată?
– Nu ştiu, am recunoscut. Pur şi simplu cerea să fie acolo.
– L-ai desenat din memorie?
– Nu. Se pare că nu pot face asta. Fie din cauza accidentului, fie pentru că n-am avut niciodată abilitatea asta.
Cu unele excepţii, când o aveam. Când venea vorba de tineri în tricouri Twins, de pildă.
– Am găsit unul pe internet, apoi l-am scos la imprimantă...
– O, rahat, l-am mânjit! strigă ea. O, rahat!
– Ilse, nu-i bai. Nu contează.
3 Hummingbird se traduce prin „colibri“ (n. tr.).
– Ba-i bai şi contează! Îţi trebuie nişte vopsele ca lumea, futu-i!
Îşi dădu seama de ce spusese şi îşi acoperi gura cu palma.
– Probabil n-o să-ţi vină să crezi, dar am auzit cuvântul ăsta o dată sau de două ori la viaţa mea. Deşi bănuiala îmi spune că iubitul tău... s-ar putea să nu-l fi auzit...
– Poţi fi sigur, zise ea puţin tristă. Apoi zâmbi. Dar ştie să
scoată câte un „afurisenie“ cum scrie la carte când cineva îi taie faţa în trafic. Tată, cu privire la desenele tale...
– Eu mă bucur doar că-ţi plac.
– E mai mult decât atât. Sunt uimită. (Căscă.) Sunt, pe deasupra, şi frântă de oboseală.
– Cred că ţi-ar prinde bine o cană de cacao caldă şi apoi somn.
– Sună minunat.
– Care dintre ele? Ea râse. Era o minune s-o auzi râzând.
Umplea locul.
– Amândouă.
XI
În dimineaţa următoare, am stat pe bancă amândoi, cu căni de cafea în mână şi cu gleznele în apă. Soarele tocmai se săltase deasupra geografiei joase a Key-ului din spatele nostru şi umbrele noastre păreau să se întindă kilometri întregi peste apele liniştite.
Ilse mă privea solemn.
– Nu-i aşa că ăsta e cel mai frumos loc din lume, tată?
– Nu, dar eşti tânără şi nu te pot învinui că asta crezi.
Ocupă de fapt poziţia a patra pe lista Celor Mai Frumoase, însă cele de pe primele trei poziţii sunt locuri cu nume pe care nimeni nu ştie să le scrie cum trebuie.
Ea surâse peste buza cănii.
– Te rog, spune-mi.
– Dacă insişti. Numărul unu, Machu Picchu. Numărul noi, Marrakesh. Numărul trei, Petroglyph National Monument.
Apoi, pe locul patru, Duma Key, puţin în largul coastei vestice a Floridei.
Surâsul ei se lărgi o secundă sau două. Apoi se stinse şi-mi aruncă din nou privirea aceea solemnă. Mi-am amintit-o privindu-mă în acelaşi fel când avea patru ani şi mă
