– Şi nu mai locuieşte nimeni aici?
– Nu acum. Jack spune că, în ianuarie şi februarie, mai sunt oameni care închiriază celelalte case, dar pentru moment cred că-s doar eu şi ei. Restul insulei este doar o pornografie botanică. Plante în dezmăţ total.
– Dumnezeule, de ce?
– N-am nici cea mai palidă idee. Am de gând să aflu - să
încerc, măcar - dar acum încă mă străduiesc să-mi ţin picioarele sub mine. Şi zic asta la propriu.
Ne îndreptam înapoi spre casă. Ilse spuse:
– O insulă aproape pustie sub soare - trebuie să existe o poveste. E aproape obligatoriu să existe o poveste, nu crezi?
– Cred. Jack Cantori s-a oferit să scormonească, dar i-am spus să nu se deranjeze - mă gândeam c-o voi face eu însumi.
Am apucat cârja, mi-am vârât mâinile în cele două mâneci de oţel ale ei - întotdeauna binevenite după o perioadă
petrecută pe plajă fără sprijinul lor - şi am început să ţopăi pe trotuar în sus. Dar Ilse nu era lângă mine. M-am întors şi m-am uitat după ea. Stătea cu faţa spre sud, cu mâna din nou streaşină la ochi.
– Vii, scumpa mea?
– Da.
Se mai văzu o scăpărare din josul plajei - tava de mic dejun. Sau un ibric de cafea.
– Poate ştiu ei povestea, zise Ilse, prinzându-mă din urmă.
– Poate o ştiu.
Arătă cu degetul spre drum.
– Dar ăla? Cât de departe merge?
– Nu ştiu, am recunoscut.
– Vrei să luăm maşina după-amiază şi să vedem?
– Eşti dispusă să conduci un Chevy Malibu închiriat de la Hertz?
– Sigur, zise ea.
Înfipse mâinile în şoldurile zvelte, scuipă teatral şi adoptă
un accent sudist.
– O să conduc pân' ce drumu' cela se gata.
XII
Dar n-am ajuns nici măcar aproape de capătul lui Duma Road. Nu în ziua aceea. Explorarea tărâmului dinspre sud a început bine, dar s-a terminat rău.
Ne simţeam amândoi perfect când am pornit la drum. Eu îmi odihnisem o oră picioarele, plus că luasem Oxycontinul la prânz. Fiica mea se schimbase în pantaloni scurţi şi top, şi a râs când am insistat să se ungă pe nas cu oxid de zinc.
„Clovnul Bobo“, a spus ea, privindu-se în oglindă. Era bine dispusă, iar eu eram mai fericit decât oricând de la accident încoace, aşa încât ceea ce ni s-a întâmplat în după-amiaza aceea ne-a luat cu totul prin surprindere, Ilse a dat vina pe masa de prânz - poate că maioneza din salata de ton fusese stricată - iar eu n-am contrazis-o, însă nu cred câtuşi de puţin că maioneza stricată a fost de vină. De vină, mai degrabă, a fost piaza rea.
Drumul era îngust, accidentat şi puternic peticit. Până să
ajungem la locul în care intra între ierburile ce acopereau cea mai mare parte a insulei, era plin de dune de nisip albicioase ca oasele uscate, nisip suflat de vânt dinspre plajă. Chevy-ul închiriat sări vesel peste majoritatea, însă
când drumul coti puţin mai aproape de apă - asta chiar înainte să ajungem la hacienda pe care Wireman o numea Palacio de Asesinos - dunele crescură şi maşina derapa în loc să sară peste ele. Ilse, care învăţase să conducă în ţara zăpezilor, se descurcă fără a se plânge sau a face comentarii.
Casele dintre Marele Roz şi El Palacio erau toate construite în stilul pe care ajunsesem să-l numesc Florida Pastel Urât.
Majoritatea aveau obloane la geamuri şi aleile de acces, cu excepţia uneia, erau închise cu poartă. Aleea care făcea excepţie fusese barată cu două capre de tăiat lemne, pe care se citea următorul avertisment şters de vreme: CÂINI RAI CÂINI RAI. Dincolo de casa Câini Răi începea domeniul haciendei. Era îngrădit cu un zid solid de imitaţie de stuc înalt cam de trei metri şi acoperit cu olane portocalii. Alte olane portocalii - acoperişul conacului dinăuntru - se înălţau în pante şi ape pe fundalul imaculatului cer albastru.
– Mamă Soare, făcu Ilse - expresia asta probabil c-o preluase de la iubitul ei baptist. Locul domeniului ăstuia e-n Beverly Hills.
Zidul se întindea pe partea stângă a drumului îngust, desfundat, cale de cel puţin optzeci de metri. Nu se vedea niciun anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ; datorită zidului, poziţia proprietarului în relaţie cu vânzătorii ambulanţi şi mormonii căutători de prozeliţi părea perfect clară. În mijloc era o poartă dublă de fier, întredeschisă. Iar în deschizătura dintre cele două aripi ale ei stătea...
– Uite-o, am murmurat. Doamna de pe plajă. Bătu-m-ar să
mă bată, e Mireasa Naşului.
– Tati! făcu Ilse, râzând şocată.
Femeia era de-a dreptul bătrână, avea cel puţin optzeci şi cinci de ani. Era în scaunul ei cu rotile. Pe rezemătoarele cromate pentru picioare se odihnea o pereche de enormă
de tenişi cu carâmb înalt. Deşi temperatura se apropia de douăzeci şi cinci de grade, femeia purta un trening cenuşiu din două piese. Într-o mână scofâlcită îi fumega o ţigară. Pe cap avea îndesată pălăria de pai pe care o văzusem în plimbările mele, însă în plimbările mele nu băgasem de seamă cât era de mare - nu o simplă pălărie, ci un sombrero ros. Asemănarea ei cu Marlon Brando la sfârşitul Naşului - când acesta se joacă cu nepoţii în grădină - era inconfundabilă. În poală avea ceva ce nu aducea tocmai a pistol.
