II

Ultimul meu gând înainte să mă fure somnul în noaptea aceea a fost că probabil a doua zi a anului nou voi avea dureri prea mari ca să mai pot face doi paşi. Am fost încântat să descopăr că nu este aşa; o baie caldă a înlăturat imediat rigiditatea reziduală.

Aşa că sigur că am luat-o la picior din nou a doua zi după-amiază. Niciun ţel precis; nici-o promisiune de Anul Nou; niciun Joc al Numerelor. Doar un ins plimbându-se pe plajă, uneori apropiindu-se suficient de tare de rostogolirea uşoară a valurilor încât să împrăştie ciripelele într-un nor pestriţ. Luam câte o cochilie şi o băgăm în buzunar (peste o săptămână aveam să port la mine o pungă de plastic în care să-mi depozitez comorile). Când m-am apropiat destul ca să-l văd pe tipul îndesat cât de cât în detaliu - astăzi

purta o cămaşă albastră şi pantaloni kaki, şi aproape sigur era desculţ - m-am întors din nou şi am luat-o înapoi spre Marele Roz. Dar nu înainte să-l salut cu o fluturare de mână, la care el mi-a răspuns la fel.

Acela a fost adevăratul început al Marilor mele Plimbări pe Plajă. În fiecare după-amiază erau tot mai lungi, şi-l vedeam puţin mai clar pe bărbatul îndesat, în scaunul de plajă

dungat. Îmi era limpede că avea şi el rutina lui; dimineaţa ieşea cu bătrâna doamnă, împingând-o de-a lungul unei platforme de lemn pe care n-o putusem vedea de la Marele Roz. După-amiaza ieşea singur. Nu-şi dădea niciodată jos cămaşa, însă faţa şi braţele lui erau negre ca mobila veche într-o casă sobră. Lângă el, pe masă, erau un pahar înalt şi o carafă în care se putea afla apă cu gheaţă, limonada sau gin tonic. Îmi făcea mereu cu mâna; îi răspundeam mereu în acelaşi fel.

Într-o zi de la sfârşitul lui ianuarie, când redusesem distanţa dintre noi la nu mai mult de o zecime dintr-un kilometru, un al doilea scaun dungat apăru pe nisip. Un al doilea pahar, gol (dar înalt şi teribil de ademenitor), şedea pe masă. Când am fluturat din mână, el a fluturat mai întâi ca răspuns şi apoi mi-a arătat scaunul liber.

– Mulţumesc, dar încă nu! am strigat.

– Ei drăcie, vino aici! a strigat el la rândul lui. Te duc eu înapoi cu maşinuţa de golf!

Am surâs. Ilse pledase intens cazul maşinuţei de golf, ca să pot goni de-a lungul şi de-a latul plajei, speriind ciripelele.

– Nu e momentul încă, am spus, dar ajung eu şi la asta!

Orice-ar fi în carafa aia - ţine-o la gheaţă pentru mine!

– Tu ştii mai bine, muchacho! Schiţă un salut scurt.

– Până una-alta, croieşte-ţi ziua şi lasă-te croit de ea!

Mi-amintesc tot soiul de lucruri spuse de Wireman, dar cred că vorba aceasta e cea pe care o asociez cel mai puternic cu el, poate pentru că l-am auzit spunând-o înainte

să-i ştiu numele sau să-i strâng măcar mâna: Croieşte-ţi ziua şi lasă-te croit de ea.

III

În iarna aceea, Freemantle nu s-a limitat la plimbări; Freemantle a început şi să trăiască din nou. Iar asta îmi dădea o senzaţie al naibii de plăcută. Am ajuns la o concluzie într-o noapte vântoasă, când valurile bubuiau şi scoicile se ciorovăiau în loc să discute doar, cum făceau de obicei: Când aveam să ştiu că acest nou mod de a simţi este aievea, urma s-o duc pe Reba, Păpuşa Terapeutică, pe plajă, s-o îmbib cu lichid pentru aprinderea grătarului şi să-i dau foc. O adevărată înmormântare vikingă pentru cealaltă

viaţă a mea. De ce naiba nu?

Între timp, m-am delectat cu pictura. Şi am abordat-o aşa cum ciripelele şi pelicanii se avântă în apă. După o săptămână, am regretat că mi-am pierdut aşa de mult timp tăind frunză la câini cu creioanele colorate. I-am trimis lui Ilse un e-mail prin care îi mulţumeam că m-a înghiontit de la spate, iar ea mi-a trimis unul prin care îmi spunea că-n privinţa asta nu prea are nevoie de încurajări. Mi-a mai spus şi că The Hummingbirds cântaseră la o biserică mare din Pawtucket, Rhode Island - un soi de încălzire pentru turneu

- şi că toată congregaţia o luase razna, bătând din palme şi strigând „aleluia“. „Pe interval s-au legănat mulţi“, mi-a scris. „Ăsta e substitutul baptist pentru dans.“

În iarna acea mi-am făcut de asemenea foarte buni prieteni din internet, în general, şi din Google, în particular, clăpăcind tastatura cu o singură mână. În privinţa lui Duma Key, n-am găsit decât o hartă mică. Aş fi putut săpa mai adânc şi mai îndârjit, dar ceva îmi spunea să las asta în pace pentru moment. Ce mă interesa pe mine în mod deosebit erau întâmplările stranii petrecute în urma pierderii unor membre, şi din acestea am găsit cu toptanul.

Ar trebui să vă spun că, deşi luam cu un dram de îndoială

toate poveştile la care mă conducea Google, nu le respingeam complet nici pe cele mai gogonate, căci nu mă

îndoisem niciodată că propriile-mi experienţe stranii aveau legătură cu rănile pe care le suferisem - lovitura la aria lui Broca, braţul amputat, sau amândouă. Mă puteam uita oricând pofteam la schiţa pe care o făcusem cu Carson Jones în tricou cu Torri Hunter, şi eram sigur că domnul Jones cumpărase inelul de logodnă pentru Ilse de la Zales.

Mai puţin concrete, însă la fel de convingătoare pentru mine, erau tot mai irealele mele desene. Mâzgălelile de pe carneţelele de notat mesaje telefonice din fosta mea viaţă

nu trădau în niciun fel apusurile obsedante pe care le desenam acum.

Nu eram prima persoană care pierdea o parte a corpului doar pentru a câştiga altceva. În Fredonia, New York, un tăietor de lemne îşi retezase braţul în pădure şi apoi îşi salvase viaţa cauterizând ciotul de la încheietură. Mâna o dusese acasă, o pusese într-un borcan cu alcool, pe care îl depozitase în pivniţă. Trei ani mai târziu, mâna care nu se mai afla în continuarea încheieturii începuse totuşi să-i dea o senzaţie cumplită de frig. Bărbatul se dusese în pivniţă şi descoperise că un geam fusese spart şi că vântul iernatic sufla peste borcanul în care plutea mâna sa conservată.

După ce fostul tăietor de lemne a mutat borcanul aproape de cazan, senzaţia de frig cumplit a dispărut.

Un ţăran rus din Tura, în adâncul Siberiei, îşi pierduse braţul stâng de la cot într-un utilaj agricol şi-şi petrecuse tot restul vieţii ca descoperitor mistic de apă. Când stătea deasupra unui loc unde exista o sursă de apă, mâna şi braţul lui stâng, deşi acum inexistente, se răceau şi, în acelaşi timp, bărbatul încerca o senzaţie de umezeală.

Potrivit articolelor pe care le-am citit (au fost trei la număr), nu dădea niciodată greş.

Mai erau: în Nebraska un tip care putea să prezică

tornadele după bătăturile de la piciorul său lipsă; un

marinar olog din Anglia, pe care tovarăşii lui îl foloseau ca pe un soi de detector uman de peşti; un japonez cu dublă

amputaţie, care devenise poet respectat - un truc deloc rău pentru un tip care fusese analfabet la momentul accidentului de tren în care îşi pierduse braţele.

Dintre toate poveştile, poate cea mai ciudată era aceea a lui Kearney Jaffords din New Jersey, un copil născut fără

braţe. La scurt timp după cea de-a treisprezecea aniversare a sa, acest până atunci bine-adaptat copil handicapat a devenit isteric, insistând faţă de părinţii săi că braţele „îl dor şi că sunt îngropate la o fermă“. Spunea că le poate arăta el unde. Au condus vreme de două zile, sfârşind pe un drum de pământ din Iowa, undeva între Nicăieri şi Nicăieri Anume. Copilul i-a dus la un lan de porumb, a măsurat din priviri un hambar din apropiere, pe acoperişul căruia se citea o reclamă la tabac MAIL POUCH, şi a insistat să sape acolo. Părinţii asta făcură, nu pentru că se aşteptau să

descopere ceva, ci pentru că sperau să redea liniştea minţii şi corpului copilului lor. La o adâncime de un metru au găsit două schelete. Unul aparţinea unei fetiţe intre doisprezece şi cincisprezece ani. Celălalt era al unui bărbat, de o vârstă

nedeterminată. Medicul legist al ţinutului Adair a estimat că

osemintele se aflau în pământ de aproximativ doisprezece ani... dar sigur că era posibil să fie şi treisprezece, adică

exact vârsta pe care o avea Kearney Jaffords. Niciunul dintre schelete n-a fost identificat vreodată. Braţele scheletului de fată fuseseră îndepărtate. Oasele acelea erau amestecate printre oasele bărbatului neidentificat.

Oricât de fascinantă ar fi fost povestea aceasta, mai erau două care mi-au stârnit şi mai mult interesul, mai cu seamă

când mă gândeam la felul în care scotocisem prin poşeta fiicei mele.

Le-am găsit într-un articol intitulat „Ei văd cu ce le lipseşte“, din

The North American Journal of

Parapsychology. Articolul prezenta povestea a două mediumuri, o femeie din Phoenix şi un bărbat din Rio Gallegos,

Argentina. Femeii îi lipsea mâna dreaptă; bărbatului îi lipsea tot braţul drept. Amândoi înregistraseră mai multe reuşite ajutându-i pe poliţişti să găsească persoane dispărute (probabil că avuseseră şi eşecuri, însă acestea nu erau amintite în articol).

Potrivit celor scrise în revistă, ambele mediumuri ciunge făceau apel la aceeaşi tehnică. Li se punea la dispoziţie o bucată din hainele persoanei dispărute sau o mostră din scrisul de mână al acesteia. Ei închideau ochii şi se vizualizau atingând obiectul cu mâna lipsă (aici apărea o ambiguă notă de subsol despre ceva numit Mâna Gloriei, alias Mâna Mojo). Apoi, femeia din Phoenix „primea o imagine“, pe care le-o descria interlocutorilor săi.

Argentinianul însă îşi urma viziunea cu scurte, dar furioase accese de dicteu automat executat cu mâna rămasă, proces pe care-l vedeam similar cu accesele mele de desen.

Şi, cum spun, poate că mă îndoiam de câteva dintre cele mai gogonate poveşti peste care am dat în timpul explorărilor mele internautice, însă nu mă îndoiam nici-o clipă că se întâmpla ceva cu mine. Chiar şi fără desenul lui Carson Jones, tot aş fi crezut asta. Din pricina tăcerii, în mare parte. Cu excepţia zilelor când venea Jack, sau când Wireman - tot mai aproape - flutura din mână şi striga Buenos dias, muchacho, nu mă vedeam cu nimeni şi nu vorbeam cu nimeni, decât cu mine însumi. Lucrurile neesenţiale dispăreau aproape complet, iar când se întâmplă asta, începi să te auzi cu claritate. Iar o clară