– Imediat ce-o să-l văd, sunt sigur că o să... Dă-te la o parte, scumpa mea, că nu eşti din sticlă.

– Şi tocmai de aia nu mă sparg, aşa-i?

Râse. Rareori un râset m-a uşurat mai tare. Orice ar fi găsit pe şevalet, lucrul acela n-o înfuriase, iar mie mi-a coborât inima din gât. Dacă ea nu era furioasă, riscul ca eu să mă înfurii şi să stric ceea ce într-o bună măsură fusese o vizită foarte plăcută a scăzut.

Ea păşi la stânga şi eu am văzut ce desenasem în starea aceea de amorţeală dinaintea somnului. Teoretic, probabil că era cea mai bună lucrare a mea, după prima încercare de peniţă-şi-cerneală de la lacul Phalen, însă nu mi se părea de mirare că Ilse era perplexă. Şi eu eram perplex.

Era porţiunea de plajă pe care o vedeam de la geamul lung aproape cât tot peretele din Micul Roz. Reflexia întâmplătoare a luminii pe apă, dobândită cu o tuşă de ceea ce Venus Company numise Crom, anunţa că instantaneul era luat dimineaţa devreme. O fetiţă în rochiţă de tenis stătea în mijlocul imaginii. Stătea întoarsă cu spatele, însă

părul ei roşu o trăda din prima: era Reba, micuţa mea iubire, iubita din cealaltă viaţă a mea. Figura era abia schiţată, dar ştiai cumva că asta era şi intenţia, că nu era câtuşi de puţin o fetiţă în carne şi oase, ci doar o siluetă de vis într-un peisaj de vis.

De jur împrejurul picioarelor ei, în nisip, erau mingi de tenis de un verde intens. Altele pluteau spre mal pe valurile blânde.

– Când l-ai făcut? Ilse continua să zâmbească - aproape râdea. Şi ce naiba înseamnă?

– Îţi place? am întrebat.

Pentru că mie nu-mi plăcea. Mingile de tenis aveau culoarea greşită, deoarece nu avusesem nuanţa potrivită

de verde, însă nu acesta era motivul; îl uram pentru că

inspira o impresie complet greşită. Inspira chin lăuntric.

– Îl ador! zise ea, apoi chiar râse. Haide, când l-ai făcut?

Spune.

– În timp ce tu dormeai. M-am dus să mă întind, dar mi s-a făcut iar greaţă, aşa că mi-am spus că ar fi mai bine să stau la verticală o vreme. M-am hotărât să desenez puţin, să văd dacă se aşază lucrurile. Nu mi-am dat seama că am chestia aia în mână până ce am ajuns aici, sus.

Am arătat spre Reba, care şedea proptită de geam cu picioarele ei de păpuşă crăcănate.

– Aia-i păpuşa la care trebuie să ţipi când uiţi ceva, aşa-i?

– Cam aşa ceva. În orice caz, am făcut desenul. Mi-a luat poate o oră. Când am terminat, mă simţeam mai bine.

Deşi îmi aminteam foarte puţine de când desenasem, îmi aminteam destul cât să ştiu că minţeam spunând acestea.

– Apoi m-am întins şi am tras un pui de somn. Punct.

– Mi-l dai mie?

Am simţit un fior de panică, dar nu ştiam cum s-o refuz fără să-i rănesc sentimentele sau fără să par nebun.

– Dacă îl vrei cu adevărat. Dar nu-i cine ştie ce de capul lui. N-ai vrea mai degrabă unul dintre Faimoasele Apusuri marca Freemantle? Sau poate cutia poştală cu căluţ de lemn! Aş putea...

– Eu pe ăsta îl vreau, spuse ea. E nostim şi plăcut şi chiar puţin... nu ştiu... ameninţător. Te uiţi la ea într-un fel şi-ţi spui: „O păpuşă.“ Dacă te uiţi în alt fel, îţi spui: „Nu, o fetiţă

- în definitiv, nu stă în picioare?“ E uimitor ce multe ai învăţat să faci cu creioanele colorate. Încuviinţă hotărât din cap şi adăugă: Pe ăsta îl vreau. Numai că trebuie să-i dai un nume. Artiştii trebuie să dea nume lucrărilor.

– De acord, dar n-am idee...

– Haide, haide, nu te codi. Primul lucru care-ţi vine în gând. Am spus:

– Prea bine - Sfârşitul jocului.

Ea bătu din palme.

– Perfect. Perfect! Şi trebuie să-l semnezi. Nu-i aşa că ştiu să dau comenzi?

– Întotdeauna ai ştiut, am spus. Ai ştiut prea bine. Probabil că te simţi mai bine.

– Chiar aşa. Tu?

– Şi eu, am spus, dar nu era adevărat.

Dintr-odată, mă simţeam puternic afectat de roşul-cel-rău.

Venus nu produce culoarea aceasta, însă pe portativul şevaletului era un Venus Negru nou, frumos ascuţit. L-am luat şi mi-am scris numele lângă unul dintre picioruşele roz ale păpuşii întoarse cu spatele. Dincolo de ea, o duzină de mingi de tenis de un verde nepotrivit pluteau pe un val blând. Nu ştiam ce însemnătate aveau mingile acelea poznaşe, dar nu-mi plăceau. Nu-mi plăcea nici să mă

semnez pe desenul acela, dar după ce am făcut-o, am mâzgălit Sfârşitul jocului în sus, pe o parte. Iar ce am simţit a fost ceea ce Pam le învăţase pe fete să spună când erau mici şi duceau la bun sfârşit o sarcină neplăcută.

Gata-asta-basta-stop.

XVI

A mai rămas două zile, şi au fost zile bune. Când eu şi Jack am dus-o înapoi la aeroport, se bronzase puţin pe faţă şi braţe şi părea să radieze de tinereţe, sănătate, stare de bine.

Jack găsise un ambalaj special sub formă de tub pentru noul ei desen.

– Tati, promite că o să ai grijă de tine şi că o să mă suni dacă ai nevoie de mine, spuse ea.

– Recepţionat, am zis, zâmbind.

– Şi promite-mi c-o să cauţi pe cineva să evalueze desenele. Cineva care se pricepe la asta.

– Păi...

Lăsă bărbia jos şi se încruntă la mine. Când făcu asta, parcă aş fi văzut-o din nou pe Pam când ne-am întâlnit întâia oară.

– Ai face bine să promiţi, că dacă nu...

Şi pentru că vorbea serios - linia verticală dintre sprâncenele ei aşa spunea - am promis.

Linia s-a retras.

– Bun, asta-i aranjată. Meriţi să-ţi revii, să ştii. Uneori mă

întreb dacă tu chiar crezi în asta.