– Tati, îmi pare rău, dar cred c-o să vomit.

Nu tăciun, nu scrum, ci în maşină; ea deschise portiera şi se aplecă afară, ţinându-se de volan cu o mână, după care am auzit-o dând la boboci.

Vederea la ochiul drept mi s-a înroşit şi mi-am spus: O să

reuşesc. Trebuie doar să mă adun, fir-ar să fie!

Am deschis şi eu portiera, întinzând mâna peste piept, şi am coborât. Am săltat afară, ţinându-mă de partea de sus a portierei ca să nu cad cu capul înainte în zidul de struguri tropicali şi în ramurile împletite ale unui ficus bengalez pe jumătate îngropat. Mă furnica tot corpul. Tufişurile şi ramurile erau atât de aproape de maşină, că m-au zgâriat când mi-am croit drum spre capotă. Jumătate din vederea mea

(ROŞU)

părea să sângereze stacojiu, am simţit vârful unei crengi de pin zgâriindu-mi încheietura - aş fi putut jura - braţului drept, şi am gândit O să reuşesc, TREBUIE să reuşesc, chiar în timp ce am auzit-o pe Ilse vomitând din nou. Eram conştient că pe aleea aceea îngustă era mult mai cald decât ar fi trebuit să fie, chiar şi cu bolta de verdeaţă de deasupra. Îmi rămăsese minte destulă cât să mă întreb la ce ne-o fi stat capul când am pornit pe drumul ăsta. Dar, desigur, nu ni se păruse a fi decât o simplă excursie.

Ilse stătea aplecată afară, agăţată de volan cu mâna dreaptă. Transpiraţia îi ieşise pe frunte în broboane mari.

Ridică ochii spre mine.

– O, mamă...

– Dă-te mai încolo, Ilse.

– Tati, ce vrei să faci?

De parcă n-ar fi văzut. Şi dintr-odată, cuvintele conduc şi înapoi îmi erau ambele indisponibile. Tot ce aş fi putut articula în momentul acela era noi, cel mai nefolositor cuvânt din lume atunci când e folosit singur. Simţeam că-mi urcă furia în gât ca un jet de apă caldă. Sau de sânge. Da, mai degrabă sânge. Pentru că furia este, în cele din urmă, roşie.

– Să ne scot de aici. Dă-te mai încolo.

Spunându-mi: Nu te înfuria pe ea. Nu te apuca să strigi, orice ar fi. O, pentru numele lui Cristos, te rog să n-o faci.

– Tati, nu, poţi...

– Ba da. O să reuşesc. Dă-te mai încolo.

Obişnuinţa de a asculta moare greu - mai ales, poate, între tati şi fiice. Şi pe deasupra, îi era rău. S-a dat mai încolo şi eu am urcat la volan, aşezându-mă în felul acela prostesc al meu, cu spatele înainte, şi folosindu-mi mâna pentru a-mi ridica piciorul drept beteag. Toată partea dreaptă a corpului îmi zumzăia, de parcă ar fi fost străbătut de un şoc electric de intensitate scăzută.

Am închis ochii şi mi-am spus: Am SA reuşesc, blestemăţie, şi nici n-am nevoie de o târfă plină de cârpe pentru a mă îndruma.

Când am redeschis ochii spre lume, o parte din roşeaţa aceea - şi o parte din furie, slavă Cerului - pălise. Am băgat în marşarier şi am pus încet maşina în mişcare. Nu mă

puteam întoarce cum făcuse Ilse, pentru că nu aveam mâna dreaptă cu care să ţin volanul. Am folosit în schimb retrovizorul. În gând, fantomatic, am auzit: Bip-bip-bip.

– Te rog să nu ne scoţi de pe drum, spuse Ilse. Nu putem merge pe jos. Mă simt prea rău, iar tu eşti prea ologit.

– N-o să ne scot, Monica, am spus, dar chiar în clipa aceea ea s-a aplecat pe geam ca să vomite din nou şi nu cred că

m-a auzit.

XIII

Încet, foarte încet, am ieşit cu spatele din locul în care se oprise Ilse, spunându-mi Uşurel-uşurel! şi Graba strică

treaba. Şoldul meu a cârtit când am sărit înapoi peste rădăcinile ficusului strangulator de sub drum. În câteva rânduri, am auzit ramurile viţei-de-vie tropicale scrâşnind de-a lungul maşinii. Cei de la compania Hertz nu aveau să

fie bucuroşi, însă la ei mă gândeam cel mai puţin în după-amiaza aceea.

Puţin câte puţin, pe măsură ce frunzişul de deasupra s-a rărit, lumina a crescut în intensitate. Asta era bine. Şi

vederea mea se limpezea, furnicătura aia înnebunitoare se stingea. Lucrurile astea erau şi mai bune.

– Văd căsoiul ăla împrejmuit de zid, zise Ilse, uitându-se peste umăr.

– Te simţi mai bine?

– Puţin, dar încă am contracţii la stomac. Tuşi convulsiv.

– O, Doamne, nu trebuia să spun asta.

Se aplecă afară, vomită din nou, apoi se prăbuşi în scaun, râzând şi icnind. Bretonul i se lipise de frunte în şuviţe.

– Tocmai ţi-am vomat pe portieră. Spune-mi, te rog, că ai un furtun.

– Nu-ţi face griji pentru asta. Stai nemişcată şi respiră lung şi adânc. Salută fără vlagă şi închise ochii.

Bătrâna cu pălărie de pai nu se vedea nicăieri, dar cele două părţi ale porţii de fier stăteau larg deschise, de parcă

femeia ar fi aşteptat musafiri. Sau ar fi ştiut că ne trebuia un loc de întors.

N-am pierdut timpul gândindu-mă la asta, am intrat cu spatele Chevy-ului sub arcada porţii. Pentru un moment, am văzut o curte pavată cu lespezi albastru-pal, un teren de tenis şi un set enorm de uşi duble cu inele de fier prinse în ele. Apoi am virat spre casă. Cinci minute mai târziu, ajungeam acolo. Vederea îmi era la fel de clară cum fusese dimineaţă, când mă trezisem, dacă nu şi mai clară. Cu excepţia furnicăturii surde de pe partea dreaptă a corpului, mă simţeam bine.

Simţeam de asemenea o dorinţă puternică de a desena.

Nu ştiam ce, dar aveam să ştiu când urma să şed în Micul Roz cu un caiet proptit pe şevalet. Eram sigur de asta.

– Stai să curăţ portiera maşinii, spuse Ilse.

– Tu o să te duci să te întinzi. Eşti pe jumătate distrusă, îmi oferi un surâs şters.

– Aia nu-i decât jumătatea mai bună. Ţi-aminteşti cum obişnuia mama să spună aşa?

Am încuviinţat.

– Du-te, acum. Clătesc eu maşina.

Am arătat spre locul unde furtunul era făcut colac, în partea de nord a Marelui Roz.

– E legat deja la robinet şi gata de folosit.

– Eşti sigur că tu te simţi bine?