M-am scărpinat la braţul drept, m-am scărpinat prin braţul drept, şi am nimerit în schimb coastele. Am bolborosit
„Futu-i“ în barbă. Sub mine, scoicile păreau să scrâşnească
un nume. Să fi fost Connor? Nu. Şi ceva nu era bine aici. Nu ştiam de unde venea senzaţia aceasta, dar pe dată
furnicătura-fantomă de la braţul drept deveni o durere rece.
Am dat peste cap prima foaie a maculatorului şi am desenat din nou, de data aceasta folosind doar creionul roşu. Roşu, roşu, era ROŞU! Creionul aluneca repede, revărsând pe foaie o siluetă umană ca sângele dintr-o tăietură. Era cu spatele, îmbrăcat într-o mantie roşie, cu un soi de guler arcuit. Am colorat şi părul în roşu, pentru că
semăna cu sângele, iar persoana aceasta dădea impresia de sânge. De pericol. Nu pentru mine, ci...
– Pentru Ilse, am murmurat. Pericol pentru Ilse. Tipul ăla să fie? Tipul „veste-specială“?
Ceva nu era în regulă cu tipul „veste-specială“, însă nu cred că asta-mi dădea fiori. Unu la mână, silueta în mantie roşie nu părea a fi bărbat. Era greu să fii absolut sigur, dar da... mi se părea... femeie. Deci poate nu era vorba de o mantie. Poate o rochie? O rochie lungă şi roşie?
Am dat înapoi la prima siluetă şi m-am uitat la cartea pe care tipul „veste-specială“ o ţinea în mână. Am aruncat creionul roşu şi am colorat cartea în negru. Apoi l-am privit din nou pe tip, şi am scris pe negândite
HUMMINGBIRDS
cu litere cursive deasupra lui. Apoi am aruncat creionul negru. Am ridicat mâinile tremurânde şi mi-am acoperit faţa cu ele. Am strigat numele fiicei mele, aşa cum strigi când vezi pe cineva prea aproape de o prăpastie sau de o stradă aglomerată.
Poate că eram doar dus cu pluta. Probabil că eram dus cu pluta.
În cele din urmă, mi-am dat seama că ochii îmi erau acoperiţi - desigur - doar de o singură mână. Durerea şi furnicătura-fantomă plecaseră. Ideea că aş putea să-mi pierd minţile - la naiba, că mi le pierdusem deja - rămânea.
Un lucru era dincolo de orice îndoială: îmi era foame. Eram hămesit.
IX
Avionul lui Ilse sosi cu zece minute înainte de ora stabilită.
Fata mea era de o frumuseţe divină, în jeanşi spălăciţi şi tricou cu Brown University, şi nu reuşesc să înţeleg cum de
Jack s-a putut abţine să nu se îndrăgostească de ea chiar acolo, în Terminalul B. Mi s-a aruncat în braţe, mi-a acoperit faţa cu sărutări, apoi a râs şi m-a susţinut când am început să mă înclin pe cârjă. I-am prezentat-o lui Jack şi m-am prefăcut că nu văd micul diamant (cumpărat de la Zales, nu aveam nici-o îndoială) scăpărând pe inelarul de la mâna ei stângă atunci când ei şi-au strâns mâinile.
– Arăţi nemaipomenit, tati, zise ea când păşeam afară în seara înmiresmată de decembrie. Te-ai bronzat. Pentru prima dată de când ai construit centrul ăla de recreere în Lilydale Park. Şi te-ai îngrăşat. Cu cel puţin cinci kilograme.
Nu ţi se pare, Jack?
– Tu ştii mai bine ca mine, zise el, zâmbind. Mă duc să
aduc maşina. Puteţi sta în picioare, şefu'? S-ar putea să
dureze puţin.
– Mă descurc.
Am aşteptat pe trotuar, cu cele două valijoare ale ei şi geanta de laptop. Îmi surâdea în faţă.
– L-ai văzut, aşa-i? întrebă ea. Nu te preface că nu.
– Dacă te referi la inel, l-am văzut. Doar dacă nu l-ai câştigat la unul dintre jocurile alea mecanice cu premii, aş
zice că se cuvin felicitări. Lin ştie?
– Da.
– Mama ta?
– Tu ce crezi, tati? Ghici.
– Dacă e să ghicesc, aş spune că... nu. Pentru că ea e foarte preocupată de bunicu' acum.
– Bunicu' nu e singurul motiv pentru care am ţinut inelul în poşetă tot timpul cât am fost în California - mai puţin când i l-am arătat lui Lin, desigur. Cel mai important e că pur şi simplu am vrut să-ţi spun mai întâi ţie. E chiar atât de urât din partea mea?
– Nu, scumpa mea. Sunt măgulit.
Şi chiar eram. Însă, pe lângă asta, îmi era şi teamă pentru ea, şi nu doar pentru că nu avea să împlinească douăzeci de ani decât peste alte trei luni.
– Îl cheamă Carson Jones şi e student la teologie, taman la teologie - iţi vine să crezi? Îl iubesc, tati, îl iubesc pur şi simplu tare mult.
– E minunat, scumpa mea, am spus, dar simţeam că mi se moaie picioarele. Numai să nu-l iubeşti prea mult, gândeam. Nu prea mult. Pentru că...
Mă privea cu atenţie, zâmbetul i se stingea.
– Ce-i? Care-i problema?
Uitasem ce perspicace este şi ce bine ştie să mă citească.
