– L-ai desenat din memorie?

– Nu. Se pare că nu pot face asta. Fie din cauza accidentului, fie pentru că n-am avut niciodată abilitatea asta.

Cu unele excepţii, când o aveam. Când venea vorba de tineri în tricouri Twins, de pildă.

– Am găsit unul pe internet, apoi l-am scos la imprimantă...

– O, rahat, l-am mânjit! strigă ea. O, rahat!

– Ilse, nu-i bai. Nu contează.

3 Hummingbird se traduce prin „colibri“ (n. tr.).

– Ba-i bai şi contează! Îţi trebuie nişte vopsele ca lumea, futu-i!

Îşi dădu seama de ce spusese şi îşi acoperi gura cu palma.

– Probabil n-o să-ţi vină să crezi, dar am auzit cuvântul ăsta o dată sau de două ori la viaţa mea. Deşi bănuiala îmi spune că iubitul tău... s-ar putea să nu-l fi auzit...

– Poţi fi sigur, zise ea puţin tristă. Apoi zâmbi. Dar ştie să

scoată câte un „afurisenie“ cum scrie la carte când cineva îi taie faţa în trafic. Tată, cu privire la desenele tale...

– Eu mă bucur doar că-ţi plac.

– E mai mult decât atât. Sunt uimită. (Căscă.) Sunt, pe deasupra, şi frântă de oboseală.

– Cred că ţi-ar prinde bine o cană de cacao caldă şi apoi somn.

– Sună minunat.

– Care dintre ele? Ea râse. Era o minune s-o auzi râzând.

Umplea locul.

– Amândouă.

XI

În dimineaţa următoare, am stat pe bancă amândoi, cu căni de cafea în mână şi cu gleznele în apă. Soarele tocmai se săltase deasupra geografiei joase a Key-ului din spatele nostru şi umbrele noastre păreau să se întindă kilometri întregi peste apele liniştite.

Ilse mă privea solemn.

– Nu-i aşa că ăsta e cel mai frumos loc din lume, tată?

– Nu, dar eşti tânără şi nu te pot învinui că asta crezi.

Ocupă de fapt poziţia a patra pe lista Celor Mai Frumoase, însă cele de pe primele trei poziţii sunt locuri cu nume pe care nimeni nu ştie să le scrie cum trebuie.

Ea surâse peste buza cănii.

– Te rog, spune-mi.

– Dacă insişti. Numărul unu, Machu Picchu. Numărul noi, Marrakesh. Numărul trei, Petroglyph National Monument.

Apoi, pe locul patru, Duma Key, puţin în largul coastei vestice a Floridei.

Surâsul ei se lărgi o secundă sau două. Apoi se stinse şi-mi aruncă din nou privirea aceea solemnă. Mi-am amintit-o privindu-mă în acelaşi fel când avea patru ani şi mă

întrebase dacă există magie ca în basme. Îi spusesem că

există, sigur că există, ştiind că e o minciună. Acum nu mai eram la fel de sigur. Însă aerul era cald, picioarele mele goale stăteau în golf şi chiar nu voiam ca Ilse să sufere.

Credeam că asta o aşteaptă. Însă toată lumea îşi ia porţia de suferinţă, nu-i aşa? Sigur. Bum, drept în nas. Bum, drept în ochi. Bum, sub centură, la podea cu tine, iar arbitrul tocmai a plecat să-şi ia un hotdog. Numai că cei pe care îi iubeşti multiplică de fapt suferinţa aceea şi o dau în jur.

Durerea este cea mai mare putere a iubirii. Aşa spune Wireman.

– Am ceva la gură, dulceaţă? am întrebat.

– Nu, mă gândeam doar cât de bucuroasă sunt că am venit. Mi te imaginam rătăcind între un azil de babalâci şi cine ştie ce tiki-bar oribil la care joia se ţin concursuri de tricouri ude. Presupun că am citit prea multe cărţi de Carl Hiaasen.

– Sunt o grămadă de locuri ca astea pe aici, am spus.

– Şi mai sunt alte locuri ca Duma?

– Nu ştiu. Poate câteva.

Dar, ţinând cont de ce-mi spusese Jack, bănuiam că nu mai sunt.

– Ei, bine, tu-l meriţi pe acesta, zise ea. E timpul să te odihneşti şi să te vindeci. Iar dacă toate astea - întinse mâna spre golf - nu te vindecă, nu ştiu ce-o să te mai vindece. Singurul lucru...

– Daaa..., am făcut şi am ciupit aerul cu două degete.

Toate familiile au un limbaj interior propriu, iar asta înseamnă şi un limbaj al semnelor. Gestul meu n-ar fi spus nimic unui străin, însă Ilse îl ştia şi râse.

– Bine, deşteptăciune. Singurul neajuns e sunetul pe care-l face fluxul când vine. M-am trezit în toiul nopţii şi aproape am strigat de spaimă până să-mi dau seama că auzeam de fapt scoicile mişcându-se în apă. Adică, asta era, nu?

Te rog, spune-mi că da.

– Asta era. Ce-ai crezut că este?

Chiar o trecu un fior.

– Prima dată mi-a zburat gândul... nu râde... la schelete în paradă. Sute, mărşăluind în jurul casei.

Nu mă gândisem niciodată la asta, dar ştiam la ce se referă.

– Mie mi se pare oarecum liniştitor.