23 decembrie
Ilse, vino! Termină ce ai de făcut şi o să te aştept cu Jack Cantori, care se-ntâmplă să fie spiriduşul meu personal de Crăciun. Sper că o să-ţi fie pe plac casa mea, pe care am numit-o Marele Roz.
Un singur lucru: nu face asta fără ştirea şi aprobarea mamei tale.
Am trecut prin câteva momente grele, cum ştii bine. Sper că acele momente grele au rămas în urmă. Cred că înţelegi.
Tata
Şi răspunsul ei a fost la fel de prompt. Probabil că-mi aşteptase mesajul.
ifsogirl88 către EFree19
9:23 AM
23 decembrie
Am vorbit deja cu mama, e de acord. Am încercat s-o agăţ şi pe Lin, dar ea preferă să stea aici până când va avea avion înapoi spre Franţa. Nu-i purta pică.
Ilse
PS: Iupiii! Abia aştept!!
Nu-i purta pică. Parcă If-So-Girl a mea ar fi spus asta despre sora ei mai mare încă de când a învăţat să
vorbească. Lin nu vrea să vină la picnic pentru că nu-i place să mănânce hotdog... dar nu-i purta pică. Lin nu poate să
poarte genul ăla de tenişi pentru că nimeni din clasa ei nu mai poartă încălţări cu carâmb... aşa că nu-i purta pică. Lin vrea ca tatăl lui Ryan să-i ducă la balul de absolvire... dar nu-i purta pică. Şi ştiţi partea rea? Nu i-am purtat niciodată.
I-aş fi putut spune lui Linnie că a o prefera pe Ilse e ca faptul că sunt stângaci - un lucru asupra căruia nu am avut niciun control - iar asta doar ar fi înrăutăţit lucrurile, chiar dacă acesta era adevărul. Poate tocmai pentru că acesta era adevărul.
VIII
Ilse venea pe Duma Key, la Marele Roz. Iupiii, abia aştepta, şi iupiii, abia aşteptam şi eu. Jack îmi găsise o doamnă robustă pe nume Juanita pentru curăţenie de două
ori pe săptămână, şi i-am cerut să pregătească dormitorul de oaspeţi. I-am mai cerut şi să aducă nişte flori proaspete a doua zi de Crăciun. Zâmbind, ea a propus ceva ce suna a
„cacus călun“. Creierul meu, deja bine rodat în arta fină a asocierii încrucişate, s-a blocat nu mai mult de cinci secunde; i-am spuse Juanitei că-s sigur că lui Ilse i-ar plăcea mult un cactus de Crăciun.
În Ajun, m-am trezit că recitesc primul e-mail de la Ilse.
Soarele cobora spre apus, lăsând peste apă o dâră lungă şi sclipitoare, însă mai erau cel puţin două ore până să apună
complet, iar eu şedeam în camera Florida. Fluxul era mare.
Sub mine, valurile adânci de scoici se mişcau şi scrâşneau, scoţând sunetul acela atât de asemănător cu o respiraţie sau cu o conversaţie confidenţială purtată pe tonuri aspre.
Am plimbat degetul mare peste post-scriptum - Am o veste specială - şi braţul drept, cel care nu mai exista, a început să mă furnice. Localizarea acelei furnicături era clară, aproape perfect definită, începea la îndoitura cotului şi continua în spirală până pe partea exterioară a încheieturii.
Se transforma într-o mâncărime insistentă, pe care tânjeam să întind mâna şi s-o scarpin.
Am închis ochii şi am pocnit din degetul mare şi cel mijlociu de la mâna dreaptă. Nu s-a auzit nimic, însă am simţit pocnetul. Mi-am frecat braţul pe lângă corp şi am simţit frecuşul. Am coborât mâna dreaptă, arsă de mult în incineratorul de la spitalul St Paul, pe mânerul scaunului şi am bătut darabana cu degetele. Niciun sunet, dar senzaţia persista: piele atingând răchită. Aş fi jurat pe Dumnezeu c-o simt.
Dintr-odată, mi-am dorit să desenez.
M-am gândit la camera cea mare de la etaj, dar Micul Roz părea a se afla prea departe. M-am dus în living şi am luat un maculator Artisan dintr-un teanc de pe măsuţa pentru cafea. Majoritatea obiectelor mele de desen se aflau la etaj, însă câteva cutii cu creioane colorate erau în unul dintre sertarele pupitrului din living, şi am luat una dintre ele.
Întors în camera Florida (la care eu mă voi gândi întotdeauna ca la o verandă), m-am aşezat şi am închis ochii. Am ascultat mişcarea valurilor sub mine, cum ridicau scoicile şi le dispuneau în noi forme, fiecare diferită de cea anterioară. Cu ochii închişi, scrâşnetul acela semăna mai mult ca oricând a vorbire: apa dând pentru scurt timp viu grai marginii aceleia de pământ, pământ care el însuşi, dacă priveai Duma din perspectivă geologică, doar scurt timp avea să trăiască. La fel ca toate celelalte Key-uri; în cele din urmă, golful le va revendica pe toate şi altele noi se vor înălţa în locuri noi. Probabil că acelaşi lucru era valabil pentru întreaga Floridă. Terenul era jos, şi luat cu împrumut.
A, dar sunetul acela era odihnitor. Hipnotic.
Fără să deschid ochii, am dibuit după e-mailul de la Ilse şi mi-am plimbat din nou buricele degetelor peste el. Am făcut-o cu mâna dreaptă. Apoi am deschis ochii, am împins deoparte foaia pe care era imprimat e-mailul, am împins-o cu mâna existentă, şi am tras maculatorul Artisan în poală.
Am deschis coperta, am scuturat pe masă, înaintea mea, toate cele douăsprezece creioane colorate Venus, gata ascuţite, şi am început să desenez. Bănuiam că vreau s-o desenez pe Ilse - la cine-mi stătuse gândul, în definitiv? - şi credeam că-mi va ieşi o treabă spectaculos de proastă, deoarece de când reîncepusem să desenez nu încercasem încă să schiţez o figură umană. Însă n-a fost Ilse, şi n-a ieşit rău. Nici minunat, poate, nici vorbă de Rembrandt (nici chiar Norman Rockwell), dar n-a ieşit rău.
Era un tânăr în jeanşi şi tricou cu Minnesota Twins.
Numărul de pe tricou era 48, ceea ce nu-mi spunea nimic; în vechea mea viaţă mergeam la cât de multe meciuri ale T-Wolves puteam, însă n-am fost niciodată fan al baseballului. Tipul avea păr blond, lucru care ştiam că nu-i tocmai nimerit; nu aveam culorile necesare să obţin nuanţa exactă de blond-închis-spre-castaniu. Într-o mână ţinea o carte. Surâdea. Ştiam cine este. Era vestea specială a lui Ilse. Asta spuneau scoicile pe când mareea le ridica şi le răscolea şi le aşternea înapoi. Logodită, logodită. Avea un inel, unul cu diamant, el îl cumpărase de la...
Nuanţam jeanşii tipului cu albastru Venus. Apoi, dintr-odată, l-am lăsat din mână, am luat creionul negru şi am scris cuvântul
ZALES
în partea de jos a foii de hârtie. Era o informaţie; era de asemenea numele desenului. Numele dă putere.
Apoi, fără a mă opri, am lăsat din mână creionul negru, l-am luat pe cel portocaliu şi l-am încălţat cu bocanci.
Portocaliul era prea puternic, făcea bocancii să pară noi când, de fapt, nu erau, însă ideea era corectă.
