când drumul coti puţin mai aproape de apă - asta chiar înainte să ajungem la hacienda pe care Wireman o numea Palacio de Asesinos - dunele crescură şi maşina derapa în loc să sară peste ele. Ilse, care învăţase să conducă în ţara zăpezilor, se descurcă fără a se plânge sau a face comentarii.

Casele dintre Marele Roz şi El Palacio erau toate construite în stilul pe care ajunsesem să-l numesc Florida Pastel Urât.

Majoritatea aveau obloane la geamuri şi aleile de acces, cu excepţia uneia, erau închise cu poartă. Aleea care făcea excepţie fusese barată cu două capre de tăiat lemne, pe care se citea următorul avertisment şters de vreme: CÂINI RAI CÂINI RAI. Dincolo de casa Câini Răi începea domeniul haciendei. Era îngrădit cu un zid solid de imitaţie de stuc înalt cam de trei metri şi acoperit cu olane portocalii. Alte olane portocalii - acoperişul conacului dinăuntru - se înălţau în pante şi ape pe fundalul imaculatului cer albastru.

– Mamă Soare, făcu Ilse - expresia asta probabil c-o preluase de la iubitul ei baptist. Locul domeniului ăstuia e-n Beverly Hills.

Zidul se întindea pe partea stângă a drumului îngust, desfundat, cale de cel puţin optzeci de metri. Nu se vedea niciun anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ; datorită zidului, poziţia proprietarului în relaţie cu vânzătorii ambulanţi şi mormonii căutători de prozeliţi părea perfect clară. În mijloc era o poartă dublă de fier, întredeschisă. Iar în deschizătura dintre cele două aripi ale ei stătea...

– Uite-o, am murmurat. Doamna de pe plajă. Bătu-m-ar să

mă bată, e Mireasa Naşului.

– Tati! făcu Ilse, râzând şocată.

Femeia era de-a dreptul bătrână, avea cel puţin optzeci şi cinci de ani. Era în scaunul ei cu rotile. Pe rezemătoarele cromate pentru picioare se odihnea o pereche de enormă

de tenişi cu carâmb înalt. Deşi temperatura se apropia de douăzeci şi cinci de grade, femeia purta un trening cenuşiu din două piese. Într-o mână scofâlcită îi fumega o ţigară. Pe cap avea îndesată pălăria de pai pe care o văzusem în plimbările mele, însă în plimbările mele nu băgasem de seamă cât era de mare - nu o simplă pălărie, ci un sombrero ros. Asemănarea ei cu Marlon Brando la sfârşitul Naşului - când acesta se joacă cu nepoţii în grădină - era inconfundabilă. În poală avea ceva ce nu aducea tocmai a pistol.

Amândoi, eu şi Ilse, am făcut cu mâna. Pentru un moment, ea n-a schiţat nici-o mişcare. Apoi a ridicat o mână cu palma spre noi, într-un gest de salut indian, şi a declanşat un rânjet însorit şi aproape complet ştirb. Pe faţă îi apărură

parcă o mie de riduri, transformând-o într-o vrăjitoare bună.

Nici măcar n-am zărit casa din spatele ei; încă încercam să

asimilez neaşteptata ei apariţie, modernii tenişi albaştri, dantelăria ridurilor şi...

– Tati, ăla era pistol? Ilse se uita, cu ochi mari, în retrovizor. Bătrâna aia are un pistol?

Maşina derapa, iar eu am întrevăzut posibilitatea de a lovi colţul haciendei. Am atins volanul şi am corectat direcţia.

– Aşa cred. Un fel de pistol. Ai grijă cum conduci, scumpa mea. N-a rămas mare lucru din drumul ăsta.

Ilse se întoarse cu faţa înainte. Condusese în bătaia soarelui puternic, dar asta se schimbase când ajunsesem la zidul haciendei.

– Cum adică, un fel de?

– Semăna cu un... nu ştiu, un pistol-arbaletă. Sau aşa ceva. Poate trage în şerpi cu el.

– Mulţumesc Cerului că a zâmbit, spuse ea. Şi a fost un zâmbet mare, aşa-i? Am încuviinţat din cap.

– A fost.

Hacienda era ultima casă din capătul nordic, deschis, al Duma Key. Dincolo de ea, drumul cotea spre interiorul insulei şi frunzişul se îndesea deasupra noastră într-un mod care la început mi s-a părut interesant, apoi misterios, şi în cele din urmă claustrofobic. Masele de verdeaţă se ridicau la o înălţime de cel puţin patru metri, cu frunze rotunde vârstate de un cinabru-închis, care semăna cu sângele uscat.

– Ce-i chestia asta, tati?

– Struguri tropicali. Chestia verde cu flori galbene se numeşte margaretă de Singapore. Creşte pretutindeni. Mai sunt şi rododendroni. Copacii sunt în cea mai mare parte pini tropicali, cred, deşi...

Încetini mult maşina şi arătă cu degetul la stânga, lungind gâtul pentru a vedea pe la colţul de sus al parbrizului.

– Ăia-s un fel de palmieri. Şi uite... chiar acolo sus...

Drumul vira şi mai mult în interiorul insulei, iar aici trunchiurile care ne flancau semănau cu nişte mase noduroase de frânghie cenuşie. Rădăcinile lor ridicaseră

asfaltul. Noi puteam trece acum, îmi făceam socoteala, însă

alte maşini, peste câţiva ani?... Nici poveste.

– Ficus strangulator, am spus.

– Frumos nume, foarte â la Alfred Hitchcock. Şi creşte aşa, sălbatic?

– Nu ştiu, am spus.

Săltă Chevy-ul peste rădăcinile ridicate şi merse mai departe. Viteza era redusă la nu mai mult de opt kilometri la oră. Ficuşi strangulatori creşteau şi din masele de struguri tropicali şi rododendroni. Plantele şi arborii înalţi învăluiau drumul în umbre adânci. Era imposibil să vezi la cea mai mică distanţă în ambele părţi. Cu excepţia ocazionalei felii de albastru sau a unei raze rătăcitoare de soare, până şi cerul dispăruse. Şi atunci am început să

vedem fire răzleţe de ceapraz şi lăuruscă cerată, dură, crescând direct prin crăpăturile din asfalt.

Braţul începu să mă furnice. Cel care nu exista. Am dat să-l scarpin fără să mă gândesc şi mi-am scărpinat doar coastele încă dureroase, cum făceam întotdeauna. În acelaşi timp, tâmpla stângă începu să mă furnice şi ea. Pe aceasta o puteam scărpina, şi chiar am scărpinat-o.

– Tati?

– Sunt bine. De ce opreşti?

– Pentru că... nici eu nu mă simt prea bine.

Şi nici nu arăta prea bine, am băgat de seamă. Se albise la faţă aproape la fel de tare ca dunga de oxid de zinc de pe nas.

– Ilse? Ce este?

– Stomacul. Încep să am îndoieli serioase cu privire la salata de ton pe care am preparat-o la prânz.

Îmi adresă un surâs bolnăvicios, de om care simte că-l paşte o gripă.

– Mă întreb şi cum o să ieşim de aici.

Nu era o întrebare nefondată. Dintr-odată, viţa-de-vie tropicală părea să coboare spre noi şi palmierii împletiţi cu ea păreau mai deşi deasupra noastră. Mi-am dat seama că

simt mirosul vegetaţiei care ne înconjura, o aromă vânoasă

ce părea să prindă viaţă la jumătatea gâtlejului meu. Şi de ce nu? Provenea de la lucruri vii, în definitiv; se aglomerau de ambele părţi ale noastre. Şi deasupra.

– Tată?

Furnicătura era mai puternică. Era roşie furnicătura aia, roşie aşa cum miasma din nările şi gâtul meu era verde.

Furnicătura aia pe care o simţi când eşti prins în tăciun, prins în scrum.