– Să te gândeşti. Con Dios, mi amigo; siempre con Dios.
– Şi tu la fel, Wireman. Şi tu la fel.
L-am privit în timp ce se îndepărta cu geanta agăţată de umăr. Mă lovi pe neaşteptate clara amintire a vocii sale în noaptea în care Emery mă atacase în Marele Roz, Wireman strigând cojudo de pută madre chiar înainte să-l lovească
pe mort cu sfeşnicul în faţă. Fusese magnific. Mi-am dorit din tot sufletul să se întoarcă spre mine o ultimă dată... şi el se întoarse. Trebuie că mi-a citit gândul, ar fi spus mama mea. Sau a avut o intuiţie. Asta ar fi spus Nan Melda. Mă
văzu stând tot acolo şi faţa i se lumină de un surâs.
– Croieşte-ţi ziua, Edgar! strigă el.
Oamenii se întoarseră să vadă, luaţi prin surprindere.
– Şi lasă-te croit de ea! am strigat înapoi.
Mă salută soldăţeşte, râse, apoi îşi văzu de drum. Şi sigur că, până la urmă, am fost în orăşelul lui din sud, dar cu toate că pentru mine e mereu viu prin vorbele lui de duh -
nu mi le spun în gând niciodată decât la timpul prezent - pe el însuşi nu l-am mai văzut. Două luni mai târziu a murit de un atac de cord în piaţa din Tamazunchale, în timp ce se târguia pentru nişte roşii proaspete. Îmi spuneam că mai este timp, dar nu e oare adevărat că întotdeauna ne spunem asta? Ne păcălim singuri atât de des, că ne-am putea câştiga pâinea din asta.
III
În casa mea de pe Aster Lane, şevaletul stătea în living, unde lumina era bună. Pânza de pe el era acoperită cu o bucată de cârpă. Lângă el, pe masa cu vopselele mele în ulei, erau mai multe fotografii aeriene cu Duma Key, însă
aproape că nici nu le privisem; vedeam Duma în vise şi încă
o mai văd.
Am aruncat cârpa pe canapea. În prim-planul tabloului -
ultimul meu tablou - stătea Marele Roz, redat atât de realist, încât mai că auzeam scrâşnetul scoicilor de sub el odată cu fiecare val.
De unul dintre piloni, o perfectă tuşă fantastică, stăteau proptite două păpuşi roşcate, umăr lângă umăr. La stânga era Reba. La dreapta era Fancy, cea pe care Kamen o adusese din Minnesota. Cea care fusese ideea lui Illy.
Golful, de obicei extrem de albastru în timpul şederii mele pe Duma Key, îl pictasem într-o nuanţă închisă şi rău prevestitoare de verde. Sus, cerul era plin de nori negri; se îngrămădeau spre marginea pânzei şi ieşeau din cadru.
Braţul drept începu să mă furnice şi acea senzaţie amintită
de putere începu să curgă mai întâi prin mine şi apoi să se reverse din mine. Îmi vedeam tabloul aproape cu ochiul unui zeu... sau al unei zeiţe. Aş fi putut renunţa la asta, dar n-ar fi fost uşor.
Când pictam, mă îndrăgosteam de lume.
Când pictam, mă simţeam întreg.
Am pictat o vreme, apoi am pus pensula deoparte. Am amestecat maro şi galben cu buricul degetului mare, după
care l-am plimbat peste plaja pictată... o, atât de uşor... şi se ridică un văl de nisip, stârnit parcă de prima adiere palidă de vânt.
Pe Duma Key, sub cerul întunecat de o furtună de iunie care îşi aduna forţele, vântul începu să se înteţească.
CUM SE FACE UN DESEN (XII)
Să ştiţi când aţi terminat şi în momentul acela să puneţijos creionul sau penelul. Restul e doar viaţă.
februarie 2006 - iunie 2007
CUVÂNT FINAL
Mi-am luat anumite libertăţi cu privire la geografia coastei de vest a Floridei, dar şi cu privire la trecutul ei. Deşi Dave Davis a existat cu adevărat şi dispariţia lui e un fapt real, aici numele lui este folosit într-un mod fictiv.
Şi nimeni din Florida, cu excepţia mea, nu numeşte „Alice“
furtunile din afara sezonului.
Vreau să-i mulţumesc soţiei mele, romanciera Tabitha King, care a citit cartea în prima ciornă şi mi-a sugerat modificări preţioase; cutia de biscuiţi Sweet Owen e doar una dintre ele.
Vreau să-i mulţumesc doctorului Russ Dorr, un vechi prieten, care mi-a explicat pe îndelete ce este aria lui Broca şi care sunt consecinţele leziunilor prin contralovitură.
Vreau de asemenea să-i mulţumesc şi lui Chuck Verrill, care a redactat cartea cu obişnuita lui combinaţie de blândeţe şi cruzime.
Lui Teddy Rosenbaum, prietenul şi redactorul meu: muchas gracias.
Şi vouă, vechii mei prieteni, Cititori Fideli; întotdeauna vouă.
Stephen King
Bangor, Maine
