Luminile din curtea de la El Palacio era activate de un timer şi arătau minunat, cum licăreau în întuneric. În casă, Wireman intră metodic dintr-o cameră în alta, aprinzând alte lumini. Aprinzând toate luminile, până ce casa în care Elizabeth îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii strălucea ca un vas de croazieră care intră în port la miez de noapte.
După ce El Palacio fu iluminat la maximum, am făcut pe rând duş, trecând lanterna de la unul la altul ca pe o ştafetă. Era în fiecare clipă la cineva în mână. „Wireman fu primul, apoi Jack, apoi eu. După duş, fiecare dintre noi fu cercetat de ceilalţi doi, apoi badijonat cu apă oxigenată în locurile rănite. Eu eram cel mai afectat şi, când în sfârşit mi-am pus din nou hainele pe mine, mă ustura tot corpul.
Tocmai terminam să-mi leg bocancii, luptându-mă din greu cu şireturile, când Wireman intră în dormitorul de oaspeţi cu o expresie gravă pe chip.
– Pe robotul telefonului de jos e un mesaj pe care trebuie să-l asculţi. De la Poliţia din Tampa. Poftim, stai să te ajut.
Se lăsă pe un genunchi înaintea mea şi începu să-mi lege şireturile. Am văzut deloc surprins că avea mai multe fire cărunte în păr decât înainte... şi imediat mă străbătu un fior de panică. Am întins mâna şi l-am prins de umărul lui mare.
– Lanterna! Jack...
– Stai liniştit. E în vechiul Salon al Porţelanurilor şi o ţine în poală.
Cu toate acestea, am intrat în viteză. Nu ştiu ce mă
aşteptam să găsesc - încăperea goală, lanterna cu capacul deşurubat pe podea într-o baltă de apă, poate, sau pe Jack transformat în târfa aceea cu trei ochi şi mână de gheară
care ieşise din vechiul butoiaş crăpat - dar el şedea acolo cu lanterna, părând încurcat. L-am întrebat dacă se simte bine. Şi i-am inspectat cu atenţie ochii. Dacă ar fi suferit o...
mutaţie... credeam că i-o voi vedea în ochi.
– Sunt bine. Dar mesajul ăla de la poliţist... Clătină din cap.
– Păi, să-l auzim.
Un bărbat care se prezentă drept detectivul Samson spunea că încearcă să dea de Edgar Freemantle şi de Jerome Wireman, ca să le adreseze câteva întrebări în legătură cu Mary Ire. Voia în mod special să discute cu domnul Freemantle, dacă nu plecase deja spre Rhode Island sau Minnesota - unde, din câte aflase Samson, era transportat corpul neînsufleţit al fiicei sale pentru înmormântare.
„Sunt sigur că domnul Freemantle este acum îndurerat“, spuse Samson, „şi nu mă îndoiesc că întrebările pe care vreau să i le adresez sunt de fapt de competenţa departamentului de poliţie din Providence, dar ştim că
doamna Ire i-a luat de curând domnului Freemantle un interviu pentru ziar, iar eu m-am oferit să stau de vorbă cu dânsul şi cu dumneavoastră, domnul Wireman, dacă este posibil. Pot să vă spun la telefon ce doreşte să afle în special poliţia din Providence, dacă banda pentru mesaj nu se termină...“ Nu se termină. Şi ultima piesă îşi află locul în puzzle.
II
– E o nebunie, Edgar, spuse Jack. O spunea pentru a treia oară şi începea să pară disperat. E strigător la cer. Se întoarse spre Wireman. Spune-i şi tu!
– Un poco loco, se arătă Wireman de acord, dar eu ştiam care este diferenţa dintre poco şi muy, chiar dacă Jack nu ştia.
Stăteam în curte, între sedanul lui Jack şi bătrânul Mercedes al lui Elizabeth. Luna se ridicase şi mai mult pe cer; vântul se înteţise, la rândul lui. Valurile izbeau puternic faleza şi, la distanţă de un kilometru şi jumătate, scoicile de sub Marele Roz trebuie că discutau tot soiul de lucruri ciudate: muy asustador.
– Dar cred că aş putea vorbi toată noaptea şi tot n-aş reuşi să-l fac să se răzgândească.
– Pentru că ştii că am dreptate, am spus.
– Tu pardon, amigo, dar s-ar putea să ai dreptate, corectă
el. Atâta îţi spun doar: Wireman e dispus să cadă în genunchii lui graşi şi bătrâni şi să se roage să ai dreptate.
Jack se uită la lanterna din mâna mea.
– Măcar nu lua aia, zise el. Iartă-mă că-ţi spun verde-n faţă, şefu', da' eşti nebun de legat dacă vrei să iei aia!
– Ştiu ce fac, am spus, sperând din tot sufletul să fie aşa.
Şi rămâneţi amândoi aici. Nu încercaţi să veniţi după mine.
Am ridicat lanterna şi am îndreptat-o spre Wireman. Pe onoarea ta.
– Bine, Edgar. Onoarea mea e puţin şifonată, dar jur pe ea.
O întrebare practică: eşti sigur că două pastile de Tylenol vor ajunge ca să mergi pe picioarele tale pe plajă până la Marele Roz sau o să te trezeşti că trebuie să te târăşti?
– O să ajung acolo pe picioarele mele.
– Şi o să suni când ajungi.
– O să sun.
Deschise braţele şi eu m-am lăsat cuprins. Mă sărută pe amândoi obrajii.
– Te iubesc, Edgar, zise el. Eşti un om dat dracului. Sano como una manzana.
– Asta ce înseamnă? El ridică din umeri.
– Ai grijă de sănătate. Cred.
Jack îmi întinse mâna - cea stângă, băiatul învăţa repede -
apoi se hotărî că totuşi merge o îmbrăţişare. Îmi şopti la ureche:
