– Tot tu le-ai oferit şi asta?
– Sincer să fiu... da.
De când tatăl lui Jack murise de boala Crohn, el şi mama lui nu trăiseră pe roze.
– Şi ideea a fost a ta?
– Din nou afirmativ.
– Şi crezi că Port Charlotte e destul de departe la sud pentru a fi un loc sigur.
– Aşa cred.
– Şi la nord? Ce spui de Tampa?
– Ploi răzleţe, cel mult. Va fi o furtună normală. Normală, dar puternică.
– Un micuţ uragan Alice. Ca acela din 1927.
– Da.
Ne-am privit în tăcere şi fetele trecură din nou în motoscuterul lor, râzând mai tare şi fluturând din mâini mai entuziaste ca înainte. Dulci aripi ale tinereţii, în zbor pe aburii şpriţului de după-masă. Le-am salutat.
După ce se îndepărtară, Wireman spuse:
– Rudele în viaţă ale domnişoarei Eastlake nu vor mai trebui niciodată să-şi bată capul cu obţinerea avizelor de construcţie pentru noua lor proprietate, aşa-i?
– Aşa cred, da.
Se gândi la asta, apoi aprobă din cap.
– Bun. Trimite toată insula pe fundul mării, alături de toţi marinarii înecaţi. Mie îmi convine.
Luă de jos cilindrul de argint, îşi întoarse atenţia spre steguleţul portocaliu de deasupra faliei care brăzdează pe mijloc lacul Phalen, apoi se uită la mine.
– Ai vreun ultim cuvânt de spus, muchacho?
– Da, am zis, dar voi fi scurt.
– Pregăteşte-te, atunci.
Wireman se răsuci pe genunchi şi întinse în faţă cilindrul de argint. Soarele scânteie pe el pentru ceea ce speram că
va fi ultima dată în cel puţin o mie de ani... însă bănuiala mea era că Perse se pricepea să găsească moduri de a reveni la suprafaţă. O făcuse deja o dată şi avea s-o facă
din nou. Chiar şi din Minnesota avea să găsească modul de a se întoarce în caldo largo. Am rostit cuvintele pe care le păstrasem în gând.
– Dormi pe veci.
Wireman desfăcu degetele. Se auzi un pleoscăit surd.
Ne-am aplecat amândoi peste marginea bărcii şi am urmărit cilindrul de argint cum se scufundă încet, dispărând din vedere cu o ultimă scânteiere de lumină.
II
Wireman rămase la mine în noaptea aceea şi-n următoarea. Am mâncat biftec în sânge, am băut ceai verde după-amiaza şi am discutat despre orice, mai puţin despre vremurile vechi. Apoi l-am dus la aeroport, de unde urma să zboare spre Houston. De acolo avea de gând să
închirieze o maşină şi să conducă spre sud. Să vadă puţin din ţară, spuse.
M-am oferit să-l însoţesc până la punctul de control şi el clătină din cap.
– Nu e bine să-l vezi pe Wireman cum îşi dă jos pantofii în faţa unui absolvent de managementul afacerilor, spuse el.
Aici e locul unde ne spunem adios, Edgar.
– Wireman..., am început şi n-am mai putut continua.
Lacrimile îmi puseseră un nod în gât.
Mă trase în braţele lui şi mă sărută ferm pe ambii obraji.
– Ascultă, Edgar. E timpul pentru actul trei. Înţelegi ce-ţi spun?
– Da, am zis.
– Vino în Mexic când eşti pregătit. Şi dacă o să vrei.
– O să mă gândesc la asta.
