După acel ultim schimb de replici la telefon cu Pam (nu-i puteam spune tocmai convorbire), ieşisem pe uşa din spate a Marelui Roz şi rupsesem coada măturii cu care obişnuiam să mătur nisipul de pe aleea care ducea la cutia poştală.
Apoi dădusem ocol până pe plajă, acolo unde nisipul era ud şi strălucea. Nu-mi amintisem ce s-a întâmplat după aceea, pentru că nu voisem asta. Evident. Doar că acum voiam, acum trebuia să-mi amintesc, pentru că acum în faţa mea se afla rezultatul muncii mele. Era Ilse şi în acelaşi timp nu era Ilse. Chipul ei era acolo, apoi se înceţoşa şi nu mai era.
Forma ei era acolo, apoi se deforma înainte să prindă iar consistenţă. Când se mişca, din obraji şi piept şi şolduri şi picioare îi cădeau bucăţele de iarbă de pampas ofilită şi fragmente de scoică. Lumina lunii făcu să scânteieze un ochi de o limpezime sfâşietoare, sfâşietor de al ei, după
care dispăru, doar pentru a apărea din nou, strălucind în bătaia lunii.
Ilse care venea cu paşi târşâiţi spre mine era făcută din nisip.
– Tati, zise ea. Vocea ei era uscată, cu o nuanţă aspră - de parcă ar fi avut scoici prinse undeva acolo. Bănuiam că aşa era.
O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu, spusese Elizabeth... Dar uneori nu ne putem abţine.
Fata de nisip întinse un braţ. Suflă o pală de vânt şi de pe degete i se des-prinseră granule fine, subţiindu-le ca nişte oase. Alt nisip se învârteji în jurul ei şi mâna se reîntregi.
Trăsăturile ei se schimbau ca un peisaj la trecerea unor nori călători de vară. Era fascinant... hipnotic.
– Dă-mi lanterna, spuse ea. Apoi o să urcăm la bord împreună. Pe corabie pot să fiu aşa cum îţi aminteşti că
eram. Sau... nu e nevoie să-ţi aminteşti nimic.
Valurile erau în marş. Sub stele veneau răcnind, unul după
celălalt. Sub lună. Sub Marele Roz, scoicile vorbeau cu voce ridicată: vocea mea care se certa cu ea însăşi. Şezi în amic.
Câştig eu. Şezi în colega. Câştigi şi tu. Acolo, în faţa mea, stătea Ilse făcută din nisip, o hurie schimbătoare în lumina unei luni în al treilea pătrar, niciodată cu aceleaşi trăsături de la o secundă la alta. Acum era Illy la nouă ani; acum era Illy la cincisprezece, ieşind la prima ei întâlnire adevărată; acum era Illy aşa cum arăta când coborâse din avion în decembrie, Illy fata de colegiu cu un inel de logodnă pe deget. Acolo stătea cea pe care o iubisem întotdeauna cel mai mult - oare nu tocmai de aceea o ucisese Perse? - cu mâna întinsă, cerând lanterna. Lanterna era biletul meu de îmbarcare într-o lungă croazieră pe mările uitării. Sigur că
partea asta putea fi o minciună... dar uneori trebuie să ne asumăm riscul. Şi de obicei o facem. Cum spune Wireman, ne păcălim singuri atât de des, că ne-am putea câştiga pâinea din asta.
– Mary a adus sare cu ea, am spus. Pungi întregi de sare. A turnat-o în casă.
Poliţia vrea să ştie de ce. Dar n-ar crede niciodată
adevărul, aşa-i?
Stătea în faţa mea cu valurile care se abăteau nervoase pe plajă în spatele ei. Stătea acolo şi vântul o împrăştia şi o reforma din nisipul de sub ea, din jurul ei. Stătea acolo şi nu spunea nimic, ci ţinea doar braţul întins ca să ia ceea ce venise să ia.
– Faptul că te-am desenat în nisip n-a fost suficient. Faptul că Mary te-a înecat n-a fost suficient. A trebuit să te înece în apă sărată. Am coborât ochii spre lanternă. Perse i-a spus exact ce să facă. După desenul meu.
– Dă-mi-o, tati, spuse schimbătoarea fată de nisip. Ţinea în continuare mâna întinsă. Doar că la câte o pală de vânt aceasta era o gheară. Dă-mi-o şi putem pleca.
Am suspinat. Unele lucruri sunt totuşi inevitabile.
– Bine.
Am făcut un pas spre ea. Mi-a trecut prin gând altă vorbă
de duh de-a lui Wireman. În cele din urmă, întotdeauna ne depăşim grijile.
– Bine, Prăjiturică. Dar o să te coste.
– Ce o să mă coste?
Vocea ei era vocea nisipului lovindu-se de o fereastră.
Scrâşnetul scoicilor. Dar în acelaşi timp, era şi vocea lui Ilse.
If-So-Girl a mea.
– Doar un sărut, am spus, cât încă mai sunt în viaţă şi îl pot simţi. Am zâmbit. Nu-mi simţeam buzele - erau amorţite
- dar simţeam muşchii din jurul lor cum se întind. Doar puţin. Bănuiesc că va fi un sărut nisipos, dar îmi voi spune că te-ai jucat pe plajă. Făcând castele.
– Bine tati.
Veni mai aproape, mişcându-se în felul acela straniu, tărăgănat-târşâit, care nu era un mers normal, şi de aproape iluzia se nărui complet. Era ca şi când ai apropia de ochi un tablou şi ai vedea cum scena - portret, peisaj, natură moartă - se năruieşte, reducându-se doar la nişte tuşe de culoare, majoritatea cu urmele pensulei încă săpate în ele. Trăsăturile lui Ilse dispărură. Ce am văzut în locul lor nu era decât un ciclon furios de nisip şi fragmente minuscule de scoică. Ce am simţit nu era miros de piele şi păr, ci de apă sărată.
Braţe palide se întinseră spre mine. Membrane de nisip se desprinseră de pe ele suflate de vânt. Luna strălucea prin ele. Am ridicat lanterna. Era scurtă. Şi burduful ei era din plastic, nu din oţel inoxidabil.
– Poate vrei să te uiţi la asta înainte să împărţi sărutări în stânga şi-n dreapta, am spus. Provine din torpedoul maşinii
lui Jack Cantori. Cea în care se află Perse e încuiată în seiful lui Elizabeth.
Arătarea încremeni şi, când făcu asta, vântul dinspre golf îi smulse şi ultima trăsătură omenească. În acel moment ţineam piept doar unui diavol de nisip învârtejit. Nu mi-am asumat însă niciun risc; fusese o zi lungă şi nu aveam intenţia să-mi asum riscuri, mai ales dacă fiica mea era undeva... ei, bine, altundeva... şi îşi aştepta odihna veşnică.
Am rotit braţul cu toată forţa, strângând lanterna în pumn şi simţind brăţările de argint ale lui Nan Melda cum îmi alunecă pe braţ până la încheietură. Le curăţasem cu mare grijă în chiuveta de la El Palacio şi acum zornăiră.
La curea, în spatele şoldului drept, aveam un harpon cu vârf de argint, pentru orice eventualitate, însă nu aveam nevoie de el. Diavolul de nisip explodă în lateral şi în sus.
