Jack făcu o grimasă.
– Bine, dar... aş prefera să nu-l ating.
– Te ajut eu cu Emery, m-am oferit. Tu ţine lanterna.
Wireman, la treabă, împreună l-am rostogolit pe Emery în groapă, apoi am aruncat înăuntru şi bucăţile care se rupseseră din el - sau atâtea câte am reuşit să găsim. Încă
îmi amintesc rânjetul lui împietrit de corali când s-a prăvălit în întuneric pentru a-şi întâlni mireasa. Şi uneori, desigur, îl visez. În visele acestea îi aud pe Adie şi Em cum mă strigă
din întuneric, întrebându-mă dacă nu vreau să cobor şi să
stau alături de ei. Şi uneori în visele astea vreau. Uneori mă
arunc în gâtlejul acela întunecat şi urât mirositor doar ca să
pun capăt amintirilor mele.
Astea sunt visele din care mă trezesc strigând şi lovind întunericul cu o mână care nu mai există.
XIV
Wireman şi Jack traseră capacul înapoi la locul lui. După
aceea ne-am întors la Mercedes-ul lui Elizabeth. A fost un drum pe care l-am parcurs încet şi cu mari dureri şi, când am ajuns la destinaţie, nu mai păşeam, ci îmi târşâiam picioarele. Era ca şi când ceasul ar fi fost dat înapoi la octombrie trecut. Mă gândeam deja la câteva tablete de Oxycontin care mă aşteptau la Marele Roz. Voi lua trei, am decis. Trei aveau să-mi adoarmă nu doar durerea, ci, cu
puţin noroc, aveau să mă adoarmă şi pe mine preţ de măcar câteva ore.
Amândoi prietenii mei mă întrebară dacă nu vreau să mă
ţin cu braţul de ei. Am refuzat. Asta nu avea să fie ultima mea plimbare în seara aceea; mă consolasem cu gândul.
Încă nu deţineam ultima piesă a puzzle-ului, dar aveam o idee. Ce-i spusese Elizabeth lui Wireman? O să vrei să, dar sub nici-o formă să nu.
Prea târziu, prea târziu, prea târziu.
Ideea nu era clară. Clar era sunetul scoicilor. Puteai auzi sunetul acela de oriunde din Marele Roz, dar pentru efect maxim trebuia să te apropii de locul cu pricina din afară.
Atunci semănau ele cel mai mult cu nişte voci. Atâtea nopţi îmi pierdusem pictând, când n-ar fi trebuit decât să ascult.
În noaptea aceasta aveam de gând să ascult.
Dincolo de stâlpi, Wireman se opri.
– Abyssus abyssum invocat, rosti el.
– Infernul invocă infernul, spuse Jack şi suspină. Wireman se uită la mine.
– Crezi că vom avea probleme să străbatem drumul de întoarcere acasă?
– Acum? Nu.
– Şi aici am încheiat conturile?
– Da.
– Ne vom întoarce vreodată?
– Nu, am spus.
M-am uitat la casa ruinată care visa în lumina lunii.
Secretele ei ieşiseră la iveală. Mi-am dat seama că
lăsaserăm în urmă cutia în formă de inimă a micuţei Libbit, dar poate că aşa era mai bine. Acolo să rămână.
– Nimeni n-o să mai vină vreodată aici.
Jack mă privi cu un aer curios şi puţin speriat.
– De unde ştii asta?
– Ştiu, am spus.
21. SCOICILE SUB CLAR DE LUNĂ
I
N-am avut probleme să parcurgem drumul. Mirosul persista încă, dar acum era mai suportabil - în parte pentru că se stârnea un vânticel serios, venind dinspre golf, şi în parte pur şi simplu pentru că... acum totul era mai suportabil.
