Mersi... deşi, din câte se pare, mi-aş fi permis şi eu biletul.
– Să înţeleg că ai rezolvat problema cu rudele lui Elizabeth?
– Mda. Ţi-am urmat sfatul. Le-am oferit casa şi capătul nordic al insulei în schimbul banilor şi al obligaţiunilor. Li s-a părut un târg dat naibii şi i-am văzut pe avocaţii lor cum îşi spun: „Wireman e avocat şi astăzi are de client un imbecil.“
– Se pare că nu-s singurul zorro din barca asta.
– În cele din urmă, o să-mi revină mai mult de optzeci de milioane de dolari în bani lichizi. Plus diferite suvenire din casă. Inclusiv cutia de biscuiţi Sweet Owen a domnişoarei Eastlake. Crezi că încerca să-mi spună ceva cu asta,
'chacho?
M-am gândit la Elizabeth care vâra diferite figurine de porţelan în cutie şi apoi insista ca Wireman să arunce cutia în iazul cu peştişori aurii. Sigur că încercase să-i spună
ceva.
– Rudele s-au ales cu partea nordică a Duma Key, terenuri cu potenţial imobiliar... ei, bine, posibilităţile sunt infinite.
Nouăzeci de milioane?
– Sau aşa cred rudele.
– Da, fu el de acord pe un ton sobru. Aşa cred rudele.
Am rămas tăcuţi o vreme. El luă cilindrul de la mine. Îmi vedeam faţa în pereţii lui, dar distorsionată de curbura metalului. Nu mă deranja s-o văd aşa, însă rareori mă mai uit acum în oglindă. Nu din cauză că am îmbătrânit, ci pentru că, în ultima vreme, nu mai am chef să văd ochii domnului Freemantle. Au văzut prea multe.
– Ce fac soţia şi fiica ta?
– Pam e în California la mama ei. Melinda s-a întors în Franţa. A stat cu Pam o vreme după înmormântarea lui Illy, dar s-a dus înapoi după aia. Cred că a făcut alegerea corectă. Îşi vede de viaţă.
– Dar tu, Edgar? Tu îţi vezi de viaţă?
– Nu ştiu. Nu Scott Fitzgerald a spus că în viaţa americană
nu există actul doi?
– Ba da, numai că el era beat lemn când a spus-o.
Wireman aşeză cilindrul la picioarele sale şi se aplecă în faţă.
– Ascultă la mine, Edgar, şi ascultă bine. Există de fapt cinci acte, şi nu doar în viaţa americană - în fiecare viaţă
care e trăită din plin. La fel ca în toate piesele lui Shakespeare, tragedii şi comedii deopotrivă. Pentru că aşa sunt gândite vieţile noastre - comedii şi tragedii.
– O fi, dar în cazul meu, în ultima vreme momentele vesele se pot număra pe degetele de la o mână, am spus.
– Mda, se arătă el de acord, dar actul trei are potenţial.
Acum, eu locuiesc în Mexic. Ţi-am spus, nu? Un orăşel frumos de munte pe nume Tamazunchale.
Am încercat să repet.
– Îţi place cum ţi se rostogoleşte de pe limbă. Wireman vede asta cu ochiul liber.
Am zâmbit.
– Are o sonoritate aparte.
– E un hotel părăginit de vânzare acolo şi mă gândesc să-l cumpăr. Ar fi nevoie de trei ani de gestiune în pierdere pentru ca afacerea să intre pe profit, dar pe mine mă ţin buzunarele acum. Mi-ar prinde bine însă un partener care se pricepe la construcţii şi întreţinere. Sigur, dacă încă te mai concentrezi pe chestiuni artistice...
– Nu mă lua peste picior.
– Atunci, ce spui? Hai să ne unim averile şi soarta.
– Simon and Garfunkel, 1969, am spus. Sau pe acolo. Ştiu şi eu, Wireman...? Nu mă pot hotărî acum. Mai am totuşi de pictat un tablou.
– Într-adevăr. Spune-mi doar... cât de puternică va fi furtuna asta?
– N-am idee. Dar celor de la Canalul 6 o să le placă la nebunie.
– Vor fi însă destule semne prevestitoare, nu? E-n regulă
cu pagubele materiale, dar să nu-şi piardă nimeni viaţa.
– Nimeni nu-şi va pierde viaţa, am aprobat, sperând să fie aşa, dar odată ce braţul acela fantomă primea frâu liber, totul era posibil. De aceea trebuise ca a doua carieră a mea să se sfârşească. Însă avea să mai existe un ultim tablou, pentru că eram ferm hotărât să-mi duc răzbunarea până la capăt. Şi nu doar pentru Illy, ci şi pentru toate celelalte victime ale lui Perse.
– Ţii legătura cu Jack? întrebă Wireman.
– Vorbim cam o dată pe săptămână. La toamnă merge la universitate în Tallahassee. Înscrierea i-am oferit-o eu. Între timp, el şi mama lui se mută în Port Charlotte, mai în jos de-a lungul coastei.
