– Dă-mi mie lanterna, şefu'.
I-am răspuns şi eu tot în şoaptă, tot la ureche:
– Nu pot. Îmi pare rău.
Am pornit pe aleea care ducea în spatele casei şi, în cele din urmă, la pasarelă. La capătul pasarelei, parcă acum o mie de ani, făcusem cunoştinţă cu uriaşul pe care azi îl lăsam în urmă. El şedea sub o umbrelă dungată. Îmi oferise ceai verde cu gheaţă, foarte răcoritor. Şi spusese: Deci...
iată că soseşte şchiopătând străinul.
Şi tot aşa şi pleacă, mi-am spus.
M-am întors. Ei mă urmăreau cu privirea.
– Muchacho! strigă Wireman.
Am crezut că-mi va cere să mă întorc, ca să ne mai gândim puţin la toată treaba, să mai discutăm niţel despre ea. Dar îi subestimasem.
– Vaya con Dios, mi hombre.
L-am salutat o ultimă dată cu mâna şi am dat colţul casei.
III
Aşadar, atunci am făcut ultima mea Mare Plimbare pe Plajă, la fel de şontâcăită şi de chinuitoare ca primele pe care le făcusem de-a lungul malului plin de scoici. Acelea fuseseră la lumina rozacee a dimineţii timpurii, când lumea era perfect încremenită, singurele lucruri mişcătoare fiind valurile leneşe şi norii maronii ai ciripelelor care se ridicau în zbor din faţa mea. Acum altfel stăteau lucrurile. În noaptea aceasta, vântul vuia şi valurile erau agitate - nu se
întindeau docile pe mal, ci se aruncau pe el ca într-un act sinucigaş. În depărtare, valurile cele mari păreau de crom şi în repetate rânduri mi s-a părut c-o văd pe Perse cu colţul ochiului, dar de fiecare dată când m-am întors să mă uit, nu era nimic acolo. În noaptea aceasta, în partea mea de golf nu era altceva decât lumina lunii.
Am înaintat cu paşi târşâiţi, cu lanterna strânsă în mână, gândindu-mă la ziua când venisem acolo cu Ilse. Ea mă
întrebase dacă acesta nu este cel mai frumos loc de pe pământ şi eu o asigurasem că nu, mai există cel puţin alte trei locuri mai frumoase decât acesta... dar nu-mi puteam aduce aminte care-i spusesem că sunt acelea, ci doar că
numele lor sunt greu de pronunţat. Ce-mi aminteam cel mai clar erau vorbele ei când spusese că merit un loc frumos şi că e timpul să mă odihnesc. Că e timpul să mă vindec.
Atunci începură să-mi curgă lacrimile, iar eu le-am lăsat să
curgă. În mâna pe care aş fi putut-o folosi ca să le şterg aveam lanterna, aşa că le-am lăsat să curgă în voie.
IV
Înainte să-l văd pe Marele Roz, l-am auzit. Scoicile de sub casă nu făcuseră niciodată atâta tevatură. M-am mai apropiat puţin, apoi m-am oprit. Era chiar în faţa mea acum, o siluetă neagră decupată în spuza de stele. Încă patruzeci sau cincizeci de paşi înceţi, târşâiţi, şi lumina lunii începu să dezvăluie detaliile. Toate becurile erau stinse, chiar şi cele pe care le lăsam mereu aprinse în bucătărie şi în camera Florida. Asta se putea datora unei căderi de tensiune cauzate de vânt, însă nu credeam că este aşa.
Mi-am dat seama că scoicile vorbesc cu o voce pe care o recunoşteam. Şi trebuia s-o recunosc - era vocea mea. Oare ştiusem asta dintotdeauna? Aşa bănuiam. La un anumit nivel, doar în cazul în care nu suntem nebuni, cred că cei
mai mulţi dintre noi ne cunoaştem diversele voci ale propriei imaginaţii.
Şi ale amintirilor, desigur. Căci şi ele au voce. Întrebaţi pe oricine a pierdut vreodată o bucată din el sau un copil sau un vis drag. Întrebaţi pe oricine se învinovăţeşte pentru o hotărâre greşită, de obicei luată într-un moment de răscruce (un moment care este de cele mai multe ori roşu).
Şi amintirile noastre au o voce. Deseori una tristă, care-şi cere dreptul ca nişte braţe ridicate în întuneric.
Am mers mai departe, lăsând după mine urma unui picior târşâit. Conturul negru al Marelui Roz se apropia. Nu era ruinat ca Heron's Roost, dar în noaptea aceasta era bântuit.
În noaptea aceasta mă aştepta o fantomă. Sau poate ceva puţin mai concret.
Vântul se înteţi şi eu m-am uitat la stânga, înfruntându-i forţa insistentă. Corabia era acolo, sigur, cufundată în beznă şi tăcută, cu velele zdrenţuite fâl-fâind în vânt, aşteptând.
Mai bine du-te, spuseră scoicile în vreme ce eu stăteam în lumina lunii, acum la mai puţin de douăzeci de metri de casă. Şterge tabla cu buretele - se poate face, nimeni nu ştie asta mai bine ca tine - şi pleacă în lumea largă. Lasă
tristeţea în urmă. Nu le poţi avea pe toate. Şi partea ceamai bună?
– Partea cea mai bună e că nu trebuie să plec singur, am spus.
O pală de vânt. Murmurul scoicilor. Şi din întunecimea de sub casă, unde patul acela de oase era adânc de doi metri, se desprinse o umbră mai întunecată şi păşi sub clarul lunii.
Stătu aplecată un moment, căzută parcă pe gânduri, după
care porni spre mine.
Ea porni spre mine. Dar nu Perse; Perse fusese cufundată
în somn.
Ilse.
V
Nu venea păşind normal; nu mă aşteptam s-o facă. Venea târşâindu-şi picioarele. Era o minune - una sumbră - că
reuşea totuşi să se mişte.
