Am mers într-acolo, parţial pentru că, stângaci fiind, toată
viaţa mi se păruse ceva natural s-o iau la stânga. În cea mai mare parte însă, pentru că aceea era direcţia în care puteam să văd ceva. Şi nu m-am dus departe, n-am făcut atunci o Mare Plimbare pe Plajă, căci voiam să mă asigur că
mă pot întoarce la cârjă, însă aceea a fost prima plimbare.
Mi-amintesc că m-am întors şi m-am minunat de propriile-mi urme de paşi în nisip. În lumina dimineţii, fiecare urmă a piciorului stâng era la fel de sigură şi de îndrăzneaţă ca aceea produsă de o presă de ştanţare.
Majoritatea celor lăsate de piciorul drept erau şterse, căci aveam tendinţa să-mi trag piciorul acela, dar la început până şi acestea erau clare. Am numărat câţi paşi aveam de făcut la întoarcere. Totalul era de treizeci şi opt. Deja şoldul îmi pulsa. Eram mai mult decât pregătit să intru în casă, să-mi torn o cană de iaurt rece şi să văd dacă, aşa cum susţinea Jack Cantori, funcţiona şi televiziunea prin cablu.
S-a dovedit că funcţiona.
III
Şi aceasta a devenit rutina mea matinală: suc de portocale, plimbare, iaurt, ştiri de ultimă oră. Am ajuns prieten aproape la cataramă cu Robin Meade, tânăra care prezenta Ştirile Orei de la şase la zece dimineaţa. O rutină
plictisitoare, aşa-i? Dar plictisitoare pot părea şi evenimentele vizibile ale unei ţări aflate sub dictatură -
dictatorilor le place plictisul, dictatorii adoră plictisul - chiar şi atunci când mari schimbări se prefigurează dincolo de suprafaţa lucrurilor.
Un corp şi o minte rănite nu seamănă cu o dictatură; ele sunt o dictatură. Nu există tiranie mai nemiloasă decât durerea, niciun despot mai crud decât confuzia. Că mintea mea fusese rănită la fel de tare precum corpul era un lucru pe care l-am descoperit doar atunci când am rămas singur şi toate celelalte voci s-au stins. Faptul că încercasem s-o strangulez pe cea care-mi era soaţă de douăzeci şi cinci de ani doar pentru că încerca să mă şteargă pe frunte de sudoare după ce i-am spus să plece din cameră nu era nici pe departe problema principală. Faptul că nu făcuserăm dragoste nici măcar o dată în lunile scurse între accident şi despărţire, că nici măcar n-am încercat, nu era nici el miezul problemei, deşi credeam că evoca adevărata problemă.
Nici chiar neaşteptatele şi tulburătoarele accese de furie nu reprezentau esenţa chestiunii.
Acea esenţă era un soi de smulgere. Nu ştiu cum altfel s-o descriu. Soţia mea ajunsese să mi se pară ca fiind...
altcineva. Majoritatea oamenilor din viaţa mea... şi ei păreau altcineva, iar îngrozitor era că mie nu prea îmi păsa.
La început încercasem să-mi spun că înstrăinarea pe care o simţeam când mă gândeam la soţia şi la viaţa mea era probabil naturală la un om care uneori nu-şi poate aminti nici măcar numele chestiei ăleia pe care o tragi în sus ca să-ţi închizi pantalonii - firmarul, folnarul, fier-bla-blarul.
Mi-am spus c-o să treacă, iar când n-a trecut şi Pam mi-a zis
că vrea să divorţeze, ce a urmat furiei a fost o stare de uşurare. Pentru că acum era în regulă să nutresc sentimentul de altcineva, cel puţin faţă de ea. Acum ea cu adevărat era altcineva, îşi dăduse jos uniforma de Freemantle şi părăsise echipa.
În primele mele săptămâni pe Duma, senzaţia aceea de înstrăinare mi-a permis să ocolesc adevărul cu uşurinţă şi naturaleţe. Răspundeam la scrisori şi e-mailuri venite de la oameni precum Tom Riley, Kathi Green şi William Bozeman al III-lea - nemuritorul Bozie - cu chestii eliptice (Sunt bine, vremea e bună, oasele se lipesc), care aduceau foarte puţin cu viaţa mea adevărată. Iar când comunicarea din partea lor la început s-a rărit şi apoi s-a oprit, nu mi-a părut rău.
Numai Ilse părea să mai joace încă în echipa mea. Numai Ilse refuza să-şi predea uniforma. N-am avut niciodată
senzaţia aia de altcineva faţă de ea. Ilse era încă în partea mea a geamului de sticlă, întinzându-mi neîncetat mâna.
Dacă nu-i trimiteam zilnic câte un e-mail, mă suna. Dacă
nu-i telefonam o dată la trei zile, mă suna ea. Iar pe ea n-o minţeam cu privire la planurile pe care mi le făceam, să
pescuiesc în golf sau să explorez zona Everglades. Lui Ilse îi spuneam adevărul, sau atât de mult din el cât puteam s-o fac fără a trece drept nebun.
I-am spus, de pildă, de plimbările mele matinale pe plajă, şi că zilnic merg puţin mai departe, dar nu i-am spus de Jocul Numerelor, pentru că suna prea aiurea... sau poate că
obsesiv-compulsiv este, de fapt, termenul pe care-l caut.
Doar treizeci şi opt de paşi de la Marele Roz în acea primă
dimineaţă. În a doua am băut un pahar mare de suc de portocale şi apoi m-am plimbat iar pe plajă, spre sud. De data asta am făcut patruzeci şi cinci de paşi, adică o distanţă lungă pentru mine, care şontâcăiam fără cârjă, în zilele acelea. Am izbutit spunându-mi că nu sunt de fapt decât nouă. Tehnica aceasta a trişării minţii constituie baza Jocului Numerelor. Faci un pas, apoi doi paşi, apoi trei, apoi patru, dându-ţi de fiecare dată odometrul mintal înapoi spre
zero, până când ajungi la nouă. Iar când aduni cifrele de la unu la nouă, rezultatul este patruzeci şi cinci. Dacă asta vi se pare o nebunie, nu vă contrazic.
În a treia dimineaţă m-am convins să fac cei zece paşi de la Marele Roz fără cârjă, distanţă care însumează la drept vorbind cincizeci şi cinci, sau în jur de nouăzeci de metri, dus-întors. După o săptămână eram capabil de şaptesprezece... iar când aduni toate cifrele astea, rezultatul e o sută
cincizeci şi trei. Ajungeam la capătul acestei distanţe, întorceam privirea spre casă şi mă minunam de cât de departe părea. Mă şi pleoşteam puţin la gândul că va trebui să ajung şi înapoi.
O poţi face, îmi spuneam. E uşor. Doar şaptesprezece paşi, atâta tot.
Asta îmi spuneam mie, însă nu-i spuneam şi lui Ilse.
Câte puţin mai departe în fiecare zi, lăsând urme de paşi.
Până când Moş Crăciun şi-a făcut apariţia la Beneva Road Mall, unde Jack Cantori mă ducea uneori la cumpărături, mi-am dat seama de un lucru uimitor: toţi paşii mei care duceau spre sud erau clari. Amprenta tenisului drept nu începea să se târâie şi să se şteargă decât după ce porneam pe drumul de întors.
Repetiţia dă dependenţă, iar zilele ploioase nu m-au ţinut în loc. Etajul Marelui Roz era o singură cameră mare. Pe jos era un covor rozaliu de trafic intens şi în peretele dinspre golful Mexic se deschidea un geam uriaş. Altceva nu era.
Jack mi-a sugerat să întocmesc o listă cu mobilierul pe care îl vreau acolo şi a spus că-l va lua cu chirie de la magazinul de la care luase lucrurile de la parter... presupunând că
lucrurile de la parter sunt în regulă. L-am asigurat că e bine aşa, dar am spus că nu-mi trebuie cine ştie ce la etaj. Îmi plăcea goliciunea acelei camere. Făcea apel la imaginaţia mea. Ce-mi doream, am spus, erau trei lucruri: un scaun simplu, cu spetează dreaptă, un şevalet şi o bandă de alergare Cybex. Îmi poate face rost Jack de lucrurile acestea? Putea şi mi-a şi făcut rost de ele. În trei zile. De
atunci până la sfârşit, etajul casei a fost locul în care mă
retrăgeam când voiam să desenez sau să pictez, şi tot la etaj mergeam ca să exersez în zilele în care vremea era urâtă. Scaunul cu spetează dreaptă era singura piesă
adevărată de mobilier care şi-a găsit locul acolo pe timpul şederii mele în Marele Roz.
