În Ajun, m-am trezit că recitesc primul e-mail de la Ilse.

Soarele cobora spre apus, lăsând peste apă o dâră lungă şi sclipitoare, însă mai erau cel puţin două ore până să apună

complet, iar eu şedeam în camera Florida. Fluxul era mare.

Sub mine, valurile adânci de scoici se mişcau şi scrâşneau, scoţând sunetul acela atât de asemănător cu o respiraţie sau cu o conversaţie confidenţială purtată pe tonuri aspre.

Am plimbat degetul mare peste post-scriptum - Am o veste specială - şi braţul drept, cel care nu mai exista, a început să mă furnice. Localizarea acelei furnicături era clară, aproape perfect definită, începea la îndoitura cotului şi continua în spirală până pe partea exterioară a încheieturii.

Se transforma într-o mâncărime insistentă, pe care tânjeam să întind mâna şi s-o scarpin.

Am închis ochii şi am pocnit din degetul mare şi cel mijlociu de la mâna dreaptă. Nu s-a auzit nimic, însă am simţit pocnetul. Mi-am frecat braţul pe lângă corp şi am simţit frecuşul. Am coborât mâna dreaptă, arsă de mult în incineratorul de la spitalul St Paul, pe mânerul scaunului şi am bătut darabana cu degetele. Niciun sunet, dar senzaţia persista: piele atingând răchită. Aş fi jurat pe Dumnezeu c-o simt.

Dintr-odată, mi-am dorit să desenez.

M-am gândit la camera cea mare de la etaj, dar Micul Roz părea a se afla prea departe. M-am dus în living şi am luat un maculator Artisan dintr-un teanc de pe măsuţa pentru cafea. Majoritatea obiectelor mele de desen se aflau la etaj, însă câteva cutii cu creioane colorate erau în unul dintre sertarele pupitrului din living, şi am luat una dintre ele.

Întors în camera Florida (la care eu mă voi gândi întotdeauna ca la o verandă), m-am aşezat şi am închis ochii. Am ascultat mişcarea valurilor sub mine, cum ridicau scoicile şi le dispuneau în noi forme, fiecare diferită de cea anterioară. Cu ochii închişi, scrâşnetul acela semăna mai mult ca oricând a vorbire: apa dând pentru scurt timp viu grai marginii aceleia de pământ, pământ care el însuşi, dacă priveai Duma din perspectivă geologică, doar scurt timp avea să trăiască. La fel ca toate celelalte Key-uri; în cele din urmă, golful le va revendica pe toate şi altele noi se vor înălţa în locuri noi. Probabil că acelaşi lucru era valabil pentru întreaga Floridă. Terenul era jos, şi luat cu împrumut.

A, dar sunetul acela era odihnitor. Hipnotic.

Fără să deschid ochii, am dibuit după e-mailul de la Ilse şi mi-am plimbat din nou buricele degetelor peste el. Am făcut-o cu mâna dreaptă. Apoi am deschis ochii, am împins deoparte foaia pe care era imprimat e-mailul, am împins-o cu mâna existentă, şi am tras maculatorul Artisan în poală.

Am deschis coperta, am scuturat pe masă, înaintea mea, toate cele douăsprezece creioane colorate Venus, gata ascuţite, şi am început să desenez. Bănuiam că vreau s-o desenez pe Ilse - la cine-mi stătuse gândul, în definitiv? - şi credeam că-mi va ieşi o treabă spectaculos de proastă, deoarece de când reîncepusem să desenez nu încercasem încă să schiţez o figură umană. Însă n-a fost Ilse, şi n-a ieşit rău. Nici minunat, poate, nici vorbă de Rembrandt (nici chiar Norman Rockwell), dar n-a ieşit rău.

Era un tânăr în jeanşi şi tricou cu Minnesota Twins.

Numărul de pe tricou era 48, ceea ce nu-mi spunea nimic; în vechea mea viaţă mergeam la cât de multe meciuri ale T-Wolves puteam, însă n-am fost niciodată fan al baseballului. Tipul avea păr blond, lucru care ştiam că nu-i tocmai nimerit; nu aveam culorile necesare să obţin nuanţa exactă de blond-închis-spre-castaniu. Într-o mână ţinea o carte. Surâdea. Ştiam cine este. Era vestea specială a lui Ilse. Asta spuneau scoicile pe când mareea le ridica şi le răscolea şi le aşternea înapoi. Logodită, logodită. Avea un inel, unul cu diamant, el îl cumpărase de la...

Nuanţam jeanşii tipului cu albastru Venus. Apoi, dintr-odată, l-am lăsat din mână, am luat creionul negru şi am scris cuvântul

ZALES

în partea de jos a foii de hârtie. Era o informaţie; era de asemenea numele desenului. Numele dă putere.

Apoi, fără a mă opri, am lăsat din mână creionul negru, l-am luat pe cel portocaliu şi l-am încălţat cu bocanci.

Portocaliul era prea puternic, făcea bocancii să pară noi când, de fapt, nu erau, însă ideea era corectă.

M-am scărpinat la braţul drept, m-am scărpinat prin braţul drept, şi am nimerit în schimb coastele. Am bolborosit

„Futu-i“ în barbă. Sub mine, scoicile păreau să scrâşnească

un nume. Să fi fost Connor? Nu. Şi ceva nu era bine aici. Nu ştiam de unde venea senzaţia aceasta, dar pe dată

furnicătura-fantomă de la braţul drept deveni o durere rece.

Am dat peste cap prima foaie a maculatorului şi am desenat din nou, de data aceasta folosind doar creionul roşu. Roşu, roşu, era ROŞU! Creionul aluneca repede, revărsând pe foaie o siluetă umană ca sângele dintr-o tăietură. Era cu spatele, îmbrăcat într-o mantie roşie, cu un soi de guler arcuit. Am colorat şi părul în roşu, pentru că

semăna cu sângele, iar persoana aceasta dădea impresia de sânge. De pericol. Nu pentru mine, ci...

– Pentru Ilse, am murmurat. Pericol pentru Ilse. Tipul ăla să fie? Tipul „veste-specială“?

Ceva nu era în regulă cu tipul „veste-specială“, însă nu cred că asta-mi dădea fiori. Unu la mână, silueta în mantie roşie nu părea a fi bărbat. Era greu să fii absolut sigur, dar da... mi se părea... femeie. Deci poate nu era vorba de o mantie. Poate o rochie? O rochie lungă şi roşie?

Am dat înapoi la prima siluetă şi m-am uitat la cartea pe care tipul „veste-specială“ o ţinea în mână. Am aruncat creionul roşu şi am colorat cartea în negru. Apoi l-am privit din nou pe tip, şi am scris pe negândite

HUMMINGBIRDS

cu litere cursive deasupra lui. Apoi am aruncat creionul negru. Am ridicat mâinile tremurânde şi mi-am acoperit faţa cu ele. Am strigat numele fiicei mele, aşa cum strigi când vezi pe cineva prea aproape de o prăpastie sau de o stradă aglomerată.

Poate că eram doar dus cu pluta. Probabil că eram dus cu pluta.

În cele din urmă, mi-am dat seama că ochii îmi erau acoperiţi - desigur - doar de o singură mână. Durerea şi furnicătura-fantomă plecaseră. Ideea că aş putea să-mi pierd minţile - la naiba, că mi le pierdusem deja - rămânea.

Un lucru era dincolo de orice îndoială: îmi era foame. Eram hămesit.

IX

Avionul lui Ilse sosi cu zece minute înainte de ora stabilită.

Fata mea era de o frumuseţe divină, în jeanşi spălăciţi şi tricou cu Brown University, şi nu reuşesc să înţeleg cum de

Jack s-a putut abţine să nu se îndrăgostească de ea chiar acolo, în Terminalul B. Mi s-a aruncat în braţe, mi-a acoperit faţa cu sărutări, apoi a râs şi m-a susţinut când am început să mă înclin pe cârjă. I-am prezentat-o lui Jack şi m-am prefăcut că nu văd micul diamant (cumpărat de la Zales, nu aveam nici-o îndoială) scăpărând pe inelarul de la mâna ei stângă atunci când ei şi-au strâns mâinile.

– Arăţi nemaipomenit, tati, zise ea când păşeam afară în seara înmiresmată de decembrie. Te-ai bronzat. Pentru prima dată de când ai construit centrul ăla de recreere în Lilydale Park. Şi te-ai îngrăşat. Cu cel puţin cinci kilograme.

Nu ţi se pare, Jack?

– Tu ştii mai bine ca mine, zise el, zâmbind. Mă duc să

aduc maşina. Puteţi sta în picioare, şefu'? S-ar putea să

dureze puţin.

– Mă descurc.

Am aşteptat pe trotuar, cu cele două valijoare ale ei şi geanta de laptop. Îmi surâdea în faţă.

– L-ai văzut, aşa-i? întrebă ea. Nu te preface că nu.

– Dacă te referi la inel, l-am văzut. Doar dacă nu l-ai câştigat la unul dintre jocurile alea mecanice cu premii, aş

zice că se cuvin felicitări. Lin ştie?

– Da.

– Mama ta?