La stânga, cei trei palmieri foşneau.
Mai jos şi dincolo de ei - dar nu atât de departe acum, că
fluxul se întorcea - golful Mexic suspina, de parcă ar fi avut o zi lungă şi încă nu terminase ce avea de făcut.
Deasupra, acum erau mii de stele, şi altele apăreau chiar sub ochii mei.
Asta a fost aici tot timpul, m-am gândit, şi mi-am adus aminte ceva ce Melinda obişnuia să spună când auzea la radio un cântec care-i plăcea mult: M-a prins din prima. Sub petrolierul meu rudimentar, am mâzgălit cuvântul PRIMA cu litere mici. Din câte îmi amintesc (iar acum mă descurc mai bine la asta), a fost prima dată în viaţă când am dat nume unui desen. Iar ca nume este unul bun, nu-i aşa? În ciuda întregului dezastru care a urmat, încă mai cred că acela e numele perfect pentru un desen făcut de un om care se străduia din răsputeri să nu mai fie trist - care încerca să-şi aducă aminte cum este să fii fericit.
Era gata. Am pus creionul jos, şi-n clipa aceea Marele Roz mi-a vorbit pentru prima dată. Vocea lui era mai blândă
decât respiraţia golfului, însă tot am auzit-o destul de bine.
Pe tine te aşteptam, a spus.
VI
Acela a fost anul în care am dialogat cu mine, şi-n care îmi răspundeam. Uneori îmi răspundeau şi alte voci, dar în noaptea aceea n-am fost decât eu, persoana mea şi cu mine.
– Houston, aici Freemantle, mă recepţionezi, Houston?
Vârându-mi capul în frigider. Spunându-mi: Cristoase, dacă astea-s lucruri de bază, mă îngrozeşte gândul de a vedea cum ar arăta dacă puştiul s-ar hotărî să mă
aprovizioneze cum scrie la carte - aş putea rezista de laînceputul până la sfârşitul celui de-al Treilea RăzboiMondial.
– A, recepţie, Freemantle, te recepţionăm.
– A, avem salam, Houston, avem undă verde la salam, mă
recepţionezi?
– Recepţie, Freemantle, te auzim perfect. Care e situaţia cu maioneza? Aveam undă verde şi la maioneză. Am pregătit două sendvişuri din pâine albă cu salam - acolo unde am crescut eu, copiii sunt învăţaţi să creadă că maioneza, salamul şi pâinea albă reprezintă hrana zeilor - şi le-am mâncat la masa din bucătărie. În cămară am găsit o rezervă de plăcinte Table Talk, de mere şi afine deopotrivă.
A început să mă bată gândul să-mi schimb testamentul în favoarea lui Jack Cantori.
Aproape dând pe dinafară de mâncare, m-am întors în living, am aprins toate becurile şi m-am uitat la Prima. Nu era foarte bun. Dar era interesant. Amurgul mâzgălit avea un ton apăsător, ca de furnal, care te descumpănea. Vasul nu era cel pe care-l văzusem, însă al meu era interesant într-un fel înfiorător. Era mai mult un vas-sperietoare, iar mâzgălelile în galben şi portocaliu care i se suprapuneau îl transformaseră într-un vas-fantomă, pe deasupra, ca şi când acel apus straniu ar fi radiat drept prin el.
L-am proptit pe televizor, de anunţul care spunea PROPRIETARUL CERE CA DUMNEAVOASTRĂ ŞI MUSAFIRII DUMNEAVOASTRĂ SA NU FUMAŢI IN CASA. L-am mai privit un moment, gândindu-mă că-i trebuie ceva în prim-plan -
un vas mai mic, poate, doar ca acela mare de la orizont să
capete o anume perspectivă - dar nu mai simţeam dorinţa de a desena. Pe deasupra, adăugând ceva puteam strica puţinul farmec pe care-l avea lucrarea. Am încercat în schimb telefonul, spunându-mi că dacă nu funcţionează, o pot totuşi suna pe Ilse de la mobilul meu, însă Jack se ocupase şi de asta.
M-am gândit că probabil îmi va răspunde robotul ei telefonic - fetele de colegiu sunt fete ocupate - însă ea îmi răspunse de la primul târâit.
– Tati?
Asta m-a speriat la început atât de tare, că n-am putut vorbi şi ea întrebă din nou.
– Tată?
– Da, am zis. De unde ştiai?
– Numărul de la care suni are prefix 941. Acolo-i Duma aia.
Am verificat.
– Tehnica modernă. Nu reuşesc să ţin pasul. Cum eşti, puştoaico?
– Bine. Întrebarea e cum eşti tu?
– Eu sunt numai bine. Mai bine decât doar bine, de fapt.
– Tipul pe care l-ai angajat...?
– Are clasă. Patul e făcut şi frigiderul e plin. Am ajuns aici şi am tras un pui de somn de cinci ore.
Urmă o pauză, iar când ea vorbi din nou, păru mai îngrijorată ca oricând.
– Nu abuzezi de analgezicele alea, aşa-i? Pentru că
Oxycontin se zice că-i un fel de cal troian. Nu că ţi-aş spune ceva ce nu ştii deja.
– Nu. Respect doza prescrisă. De fapt... M-am oprit.
– Ce e, tati? Ce?
Acum părea aproape pregătită să cheme un taxi şi să ia avionul.
