Şi aproape în fiecare seară, când soarele apunea, desenam apusul. Ştiam că apusurile sunt un loc comun, şi

tocmai de asta le desenam. Mi se părea că, dacă reuşesc să

străpung zidul acela al „am bătut deja cărarea asta“ măcar o dată, s-ar putea să ajung undeva. Aşa că executam teancuri de desene, şi niciunul nu era mai de Doamne ajută. Am încercat să suprapun galbenul Venus cu portocaliul Venus din nou, însă nu mi-a ieşit ca prima dată.

Apăsătoarea strălucire de furnal lipsea mereu. Fiecare apus era doar un rahat creionat în care culorile spuneau încerc să-ţi comunic că orizontul e-n flăcări. Puteai fără-ndoială să

cumperi patruzeci de desene mai bune la orice expoziţie stradală, într-o duminică în Sarasota sau Venice Beach. Am păstrat unele dintre aceste desene, însă eram atât de dezgustat de majoritatea, încât le-am aruncat la gunoi.

Într-o seară, după o altă serie de eşecuri, privind încă o dată discul soarelui dispărând, lăsând în urmă văpaia aia de culoare halloweenică, mi-am spus: Vaporul a pus punctul pe i. Acela a dat primei mele încercări o mică tentă de magie. Modul în care apusul părea să răzbată prin el. Poate, dar acum nu mai era niciun vapor care să întrerupă linia orizontului; era o linie dreaptă cu un albastru-închis dedesubt şi un galben-portocaliu strălucitor deasupra, estompându-se într-o nuanţă verzuie delicată, pe care o vedeam cu ochii, dar n-o puteam reproduce, neavând la dispoziţie decât acea cutie limitată de creioane colorate.

Pe tăblia de jos a şevaletului meu erau împrăştiate douăzeci sau treizeci de fotografii scoase la imprimantă.

Ochiul mi-a căzut pe un prim-plan al unei ghirlande de soforă. Privindu-l, braţul meu drept fantomă a început să

mă furnice. Am strâns creionul galben între dinţi, m-am aplecat în faţă, am luat fotografia cu sofora şi am studiat-o.

Lumina se împuţina acum, dar treptat - în camera de sus, pe care o numeam Micul Roz, lumina persista mult timp - şi era suficientă pentru a putea studia detaliile; aparatul meu foto digital lua prim-planuri splendide.

Fără să mă gândesc ce fac, am prins poza cu o clemă pe marginea şevaletului şi am adăugat ghirlanda de soforă în

acea reproducere a apusului. Am lucrat repede, mai întâi schiţând - doar o serie de arcuri, cam asta e sofora - şi apoi colorând: maro peste negru, apoi o tuşă luminoasă de galben, rămăşiţele unei flori. Mi-amintesc că eram extrem de concentrat, aşa cum se întâmpla uneori în zilele de început ale afacerii mele, când fiecare clădire (fiecare licitaţie, la drept vorbind) era o chestiune de maximă

importanţă. Mi-amintesc că, la un moment dat, am strâns iar un creion între dinţi, ca să mă pot scărpina la braţul inexistent; uitam întruna că partea aceea lipseşte din mine.

Când eram distras şi ţineam ceva în mâna stângă, uneori o întindeam pe cea dreaptă pentru a deschide o uşă. Ciungii uită, asta e tot. Minţile lor uită şi, până să se vindece, trupurile le dau voie s-o facă.

Ce-mi amintesc cel mai bine din seara aceea este minunata, extazianta senzaţie că, preţ de trei sau patru minute, am prins într-o sticlă un adevărat fulger. Pe atunci, în încăpere începuse să domnească semiîntunericul, umbrele părând să înoate pe covorul rozaliu către dreptunghiul aproape negru al ferestrei panoramice. N-am putut arunca o privire atentă la ceea ce făcusem, nici chiar când ultima revărsare de lumină a mângâiat şevaletul. M-am ridicat în picioare, am ocolit şchiopătând banda de alergare spre comutatorul de lângă uşă şi am aprins becul din tavan. Apoi m-am întors, am rotit şevaletul şi mi-am tras sufletul.

Ghirlanda de soforă părea să înfăşoare linia orizontului ca tentaculul unei creaturi marine destul de mari încât să

înghită un superpetrolier. Singura floare galbenă ar fi putut fi un ochi de extraterestru. Mai important pentru mine, reîmprumutase cine ştie cum apusului adevărul frumuseţii sale primordiale, cea care părea să spună: „Fac asta seară

de seară.“

Desenul acesta l-am pus deoparte. Apoi m-am dus la parter şi am încălzit la microunde un pui rotisat Hungry Man, pe care l-am mâncat până la ultima îmbucătură.

V

În seara următoare am încununat apusul cu mănunchiuri de merişor, iar portocaliul strălucitor care răzbătea prin verdele lor a transformat orizontul într-un foc de pădure. În seara de după am încercat cu palmieri, dar n-a mers, a ieşit un nou loc comun, aproape că şi vedeam fete hula-hula şi auzeam zdrăngănit de ukulele. Apoi am introdus o cochilie veche la orizont, apusul scânteind în jurul ei precum o aură, şi rezultatul a fost - pentru mine, cel puţin - aproape insuportabil de înfiorător. Acest desen l-am întors cu faţa la perete, spunându-mi că a doua zi, când aveam să-l privesc, îşi va fi pierdut magia, dar nu şi-o pierduse. Nu pentru mine, în orice caz.

I-am făcut o poză cu aparatul digital şi am ataşat-o unui e-mail. Asta a iscat următorul schimb de mesaje, pe care le-am imprimat şi le-am depus într-un dosar:

EFree19 către KamenDoc

10:14 AM

9 decembrie

Kamen, ţi-am spus că desenez din nou.

E vina ta, aşa că poţi cel puţin să te uiţi la ce-ţi ataşez şi să-mi spui ce crezi. Aşa se vede de la casa mea de aici. Nu-mi menaja sentimentele.

Edgar

KamenDoc către EFree19

12:09 PM

9 decembrie

Edgar, cred că progresezi. MULT.

Kamen

P.S. Desenul e cu adevărat uimitor. Ca un Dali nedescoperit. E clar că ai dat peste ceva. Cât de mare este?

EFree19 către KamenDoc

1:13 PM

9 decembrie

Nu ştiu. Mare, poate.

EF

KamenDoc către EFree19

1:22 PM

9 decembrie

Atunci, EXPLOATEAZĂ RESURSELE!

Kamen

Două zile mai târziu, când Jack a venit să mă întrebe dacă

nu-mi trebuie ceva din oraş, i-am spus că vreau să merg la o librărie şi să cumpăr un album cu picturi de Salman Dali.

Jack râse.

– Cred că vă referiţi la Salvador Dali, zise el. Doar dacă nu vă gândiţi la tipul care a scris cartea aia care i-a pricinuit atâtea necazuri. Nu-mi amintesc numele ei.

– Versetele satanice, am spus pe dată.

Mintea-i o maimuţă nostimă, nu-i aşa?