În loc să fac duş, m-am plimbat pe plajă până la apă. Am descoperit în scurt timp că pe nisip cârja nu-mi e de niciun ajutor - că e, de fapt, o piedică - dar odată ce am dat colţul casei, marginea apei se afla la mai puţin de doisprezece paşi distanţă. Dacă mergeam încet, avea să fie uşor. Fluxul era blând, vălurelele - înalte de numai câţiva centimetri. Era greu să-ţi imaginezi apa aceea răscolită într-o devastatoare furie uraganică. Imposibil, la drept vorbind. Mai târziu, Wireman avea să-mi spună că Dumnezeu ne pedepseşte întotdeauna pentru ceea ce nu ne putem imagina.
Asta era una dintre vorbele lui de duh triste.
M-am întors pentru a mă înapoia spre casă, apoi m-am oprit. Lumina era suficientă ca să văd un covor adânc de scoici - o dună de scoici - sub camera Florida suspendată.
Când fluxul era mare, mi-am dat seama, partea din faţă a noii mele case era aidoma punţii de la prova unei nave.
Mi-am amintit că Jack spusese că voi prinde de veste din timp dacă golful Mexic se hotărăşte să înghită locuinţa, că o voi auzi gemând. Probabil că avea dreptate... dar apoi, era de presupus că aş fi prins de veste din timp şi pe un şantier, când un utilaj greu dădea cu spatele.
Am şchiopătat înapoi spre locul unde cârja mea stătea sprijinită de peretele casei şi am mers pe trotuarul scurt de scânduri, pe după colţ, către uşă. M-am gândit la duş, dar, în schimb, am făcut baie în cadă, intrând şi ieşind din apă în
felul acela grijuliu, cum stau femeile în şa, pe care Kathy Green mi-l arătase în cealaltă viaţă a mea, amândoi îmbrăcaţi în costume de baie, eu cu piciorul drept semănând cu o bucată de carne crunt măcelărită. Acum măcelul rămăsese în trecut; corpul meu îşi înfăptuia miracolul. Cicatricele aveau să-mi rămână pe viaţă, însă
chiar şi ele se vedeau tot mai slab. Deja se vedeau mai slab.
Uscat şi spălat pe dinţi, am intrat cu cârja în dormitorul principal şi am scrutat patul matrimonial, acum golit de perniţele decorative.
– Houston, am spus, avem un pat.
– Recepţie, Freemantle, am răspuns. Eşti gata de pat.
Sigur, de ce nu? N-aş fi putut să adorm, nu după puiul acela de somn, dar puteam sta întins o vreme. Piciorul încă
nu făcea scandal, chiar şi după expediţia până la apă, dar simţeam un nod la şale şi încă unul la baza gâtului. M-am întins. Nu, somnul ieşea din discuţie, dar tot am stins veioza. Doar ca să-mi odihnesc ochii. Aveam să zac acolo până ce spatele şi gâtul îşi reveneau, apoi voiam să scot o carte din valiză şi să citesc.
Doar să zac acolo o vreme, asta era...
Până aici am ajuns, după care m-a furat din nou somnul.
N-am avut niciun vis.
VIII
În toiul nopţii am revenit la un soi de stare conştientă şi braţul drept mă furnica, iar mâna dreaptă îmi era amorţită, şi nu aveam idee unde mă aflu, doar că de sub mine ceva mare scrâşnea şi scrâşnea şi scrâşnea. La început am crezut că e vorba de o maşinărie, însă era un zgomot prea inegal pentru o maşinărie. Şi cumva prea organic. Apoi m-am gândit la dinţi, dar nimic nu are dinţi atât de mari.
Nimic din lumea cunoscută, cel puţin.
Respiraţie, mi-am spus, şi mi se părea corect, dar ce fel de animal scoate un scrâşnet atât de puternic când trage aer în piept? Şi, Dumnezeule, furnicăturile alea mă scoteau din minţi, pe tot antebraţul în sus, până la îndoitura cotului. Am dat să mă scarpin, întinzând mâna stângă peste piept, şi sigur că nu exista cotul, nici antebraţul, şi am scărpinat doar cearşaful.
Asta m-a făcut să mă trezesc complet şi m-am ridicat în capul oaselor. Deşi era încă întuneric în cameră, pe geamul dinspre vest intra suficientă lumină de la stele pentru ca să
văd picioarele patului, unde una dintre valizele mele stătea pe o băncuţă. Asta mi-a dat poziţia exactă. Eram pe Duma Key, puţin în largul coastei vestice a Floridei - căminul celor proaspăt căsătoriţi şi al celor aflaţi în pragul morţii. Eram în casa pe care o numeam deja în gând Marele Roz, iar scrâşnetul acela...
– Sunt scoicile, am murmurat, lăsându-mă înapoi pe spate.
Scoicile de sub casă. A venit fluxul.
Am adorat din prima sunetul acela, când m-am trezit şi l-am auzit în întunericul nopţii, când nu ştiam unde mă aflu, cine sunt sau ce părţi din mine încă-mi mai aparţin. Era al meu.
M-a prins din prima.
3. AVANTAJUL NOILOR RESURSE
I
Ce a urmat a fost o perioadă de recuperare şi tranziţie de la cealaltă viaţă a mea la cea pe care o trăiam pe Duma Key. Doctorul Kamen probabil ştia că în astfel de clipe, majoritatea schimbărilor mari se petrec pe dinăuntru: tulburări civile, revolte, revoluţii şi, în cele din urmă, execuţii în masă, când capetele vechiului regim se rostogolesc în coşul de la picioarele ghilotinei. Sunt sigur că
uriaşul de el văzuse astfel de revoluţii izbândind şi văzuse altele eşuând. Pentru că nu toată lumea supravieţuieşte pentru viaţa următoare, să ştiţi. Iar cei care supravieţuiesc nu descoperă întotdeauna malul aurit al raiului.
Noul meu hobby m-a ajutat să fac tranziţia, la fel ca Ilse.
Voi fi pururi recunoscător pentru asta. Dar mi-e ruşine că
i-am scotocit în poşetă cât timp ea dormea. Tot ce pot să
spun este că la momentul acela mi se părea că nu am de ales.
II
În dimineaţa de după sosire, m-am trezit simţindu-mă mai bine ca niciodată de când suferisem accidentul - dar nu atât de bine încât să sar peste cocteilul analgezic de dimineaţă.
Am luat pilulele cu suc de portocale, apoi am ieşit. Era ora şapte. În St Paul aerul ar fi fost destul de rece ca să mă
muşte de vârful nasului, însă pe Duma era ca o sărutare.
Am sprijinit cârja acolo unde o sprijinisem cu o seară în urmă şi am mers din nou la valurile acelea blânde. La dreapta, priveliştea spre podul mobil şi Casey Key, dincolo de el, era blocată de casa mea. La stânga, însă...
În direcţia aceea, plaja părea să continue la nesfârşit, o orbitoare întindere albă între albastrul cenuşiu al golfului şi iarba de pampas. Mai departe vedeam o pată, sau poate două. În rest, acel mal fabulos, ca de ilustrată, era complet pustiu. Niciuna dintre celelalte case nu era aproape de plajă, iar când stăteam cu faţa spre sud, nu vedeam decât un singur acoperiş: un hectar, parcă, de şindrilă portocalie, ascuns aproape în totalitate de palmieri. Era hacienda pe care o observasem cu o zi în urmă. O puteam acoperi cu palma şi asta mă făcea să mă simt ca Robinson Crusoe.
