întrebase dacă există magie ca în basme. Îi spusesem că
există, sigur că există, ştiind că e o minciună. Acum nu mai eram la fel de sigur. Însă aerul era cald, picioarele mele goale stăteau în golf şi chiar nu voiam ca Ilse să sufere.
Credeam că asta o aşteaptă. Însă toată lumea îşi ia porţia de suferinţă, nu-i aşa? Sigur. Bum, drept în nas. Bum, drept în ochi. Bum, sub centură, la podea cu tine, iar arbitrul tocmai a plecat să-şi ia un hotdog. Numai că cei pe care îi iubeşti multiplică de fapt suferinţa aceea şi o dau în jur.
Durerea este cea mai mare putere a iubirii. Aşa spune Wireman.
– Am ceva la gură, dulceaţă? am întrebat.
– Nu, mă gândeam doar cât de bucuroasă sunt că am venit. Mi te imaginam rătăcind între un azil de babalâci şi cine ştie ce tiki-bar oribil la care joia se ţin concursuri de tricouri ude. Presupun că am citit prea multe cărţi de Carl Hiaasen.
– Sunt o grămadă de locuri ca astea pe aici, am spus.
– Şi mai sunt alte locuri ca Duma?
– Nu ştiu. Poate câteva.
Dar, ţinând cont de ce-mi spusese Jack, bănuiam că nu mai sunt.
– Ei, bine, tu-l meriţi pe acesta, zise ea. E timpul să te odihneşti şi să te vindeci. Iar dacă toate astea - întinse mâna spre golf - nu te vindecă, nu ştiu ce-o să te mai vindece. Singurul lucru...
– Daaa..., am făcut şi am ciupit aerul cu două degete.
Toate familiile au un limbaj interior propriu, iar asta înseamnă şi un limbaj al semnelor. Gestul meu n-ar fi spus nimic unui străin, însă Ilse îl ştia şi râse.
– Bine, deşteptăciune. Singurul neajuns e sunetul pe care-l face fluxul când vine. M-am trezit în toiul nopţii şi aproape am strigat de spaimă până să-mi dau seama că auzeam de fapt scoicile mişcându-se în apă. Adică, asta era, nu?
Te rog, spune-mi că da.
– Asta era. Ce-ai crezut că este?
Chiar o trecu un fior.
– Prima dată mi-a zburat gândul... nu râde... la schelete în paradă. Sute, mărşăluind în jurul casei.
Nu mă gândisem niciodată la asta, dar ştiam la ce se referă.
– Mie mi se pare oarecum liniştitor.
Ridică scurt şi neîncrezătoare din umeri.
– Păi... bine, atunci. Fiecare după gust. Eşti gata să ne ducem înapoi? Aş putea face o omletă. Aş putea să adaug în ea nişte ardei şi ciuperci.
– S-a făcut.
– Nu te-am mai văzut mergând niciodată de la accident încoace atât de mult fără cârjă.
– Până la mijlocul lui ianuarie mă aştept să pot face pe jos jumătate de kilometru de plajă.
Ea fluieră.
– O jumătate de kilometru dus şi întors?
Am clătinat din cap.
– Nu, nu. Doar o jumătate de kilometru. Înapoi am de gând să zbor.
Am întins braţele pentru a-i demonstra.
Ea râse pe nas, porni înapoi spre casă, apoi se opri când o scăpărare de lumină ajunse la noi dinspre sud. O dată, apoi de două ori. Cele două pete erau acolo.
– Oameni, spuse Ilse, ducând mâna streaşină la ochi.
– Vecinii mei. Singurii mei vecini, pentru moment. Cel puţin, aşa cred.
– Ai făcut cunoştinţă cu ei?
– Nu. Tot ce ştiu este că sunt un bărbat şi o femeie în scaun cu rotile. Cred că ea îşi ia micul dejun lângă apă
aproape zilnic. Cred că scăpărarea e de la tavă.
– Ar trebui să-ţi cumperi o maşinuţă de golf. Aşa ai putea trage o fugă până acolo ca să-i saluţi.
– Până la urmă, o să merg pe jos până acolo ca să-i salut, am spus. Fără maşinuţe de golf pentru copil. Doctorul Kamen a spus să-mi stabilesc ţeluri, şi asta fac.
– Nu trebuia să-ţi spună ţie un psihiatru să-ţi stabileşti ţeluri, tati, zise ea, continuând să se uite spre sud. În ce casă stau ei? Aia mare care seamănă cu un ranch dintr-un film western?
– Da, sunt aproape sigur.
