– Acolo se întâlneşte elita.

Vorbi cu solemnitate, dar când am izbucnit în râs, la fel a făcut şi el. Aceea a fost ziua, cred, în care Jack Cantori, pe lângă angajat al meu cu jumătate de normă, mi-a devenit şi prieten.

– Atunci e clar, am spus, pentru că eu fac parte în mod categoric din elită. Salută, fiule.

Am ridicat palma şi Jack a lovit-o zdravăn cu palma sa.

XVIII

Întorşi la Marele Roz, m-a ajutat să intru în casă cu prada mea - cinci pungi, două cutii şi un teanc de nouă pânze întinse. Lucruri în valoare de aproape o mie de dolari. I-am

spus că ne vom ocupa să le ducem la etaj mâine. În seara aceea numai de gâfâit nu aveam chef.

Am şontâcăit prin living spre bucătărie, intenţionând să

încropesc un sendviş, când am văzut ledul de mesaj clipind pe robotul telefonic. M-am gândit că Ilse trebuie să fie, cu anunţul că zborul ei fusese anulat din cauza condiţiilor meteo nefavorabile sau a unor probleme tehnice.

Nu era ea. Vocea era plăcută, dar tremura de bătrâneţe, şi am ştiut pe dată cine este. Aproape că vedeam acei uriaşi tenişi albaştri proptiţi pe rezemătoarele sclipitoare ale scaunului ei cu rotile.

„Bună, domnule Freemantle, bun venit pe Duma Key. Mi-a făcut mare plăcere să vă văd deunăzi, fie şi doar în treacăt.

E de presupus că tânăra domnişoară care vă însoţea era fiica dumneavoastră, judecând după asemănare.

Aţi dus-o înapoi la aeroport? Sper din inimă că da.“

Urmă o pauză. Îi auzeam respiraţia - răsuflarea zgomotoasă, aproape emfizemică, a unei persoane care şi-a petrecut probabil mare parte din viaţă cu ţigara în mână.

Apoi ea reluă.

„Una peste alta, Duma Key n-a fost niciodată un loc prielnic pentru fiice.“ M-am trezit că mă gândesc la Reba într-o rochiţă de tenis extrem de ireală, înconjurată de mingiuţe pufoase al căror număr creştea cu fiecare val.

„Sper din suflet să ne întâlnim, cu timpul. Rămas-bun, domnule Freemantle.“ Se auzi un clic. Apoi am rămas doar eu şi neabătutul scrâşnet al scoicilor de sub casă.

Mareea era în creştere.

CUM SE FACE UN DESEN (III)

Rămâneţi flămânzi. Asta a dat roade pentru Michelangelo,a dat roade pentru Picasso şi dă roade pentru o sută de miide artişti care o fac nu de amorul artei (deşi şi asta s-arputea să joace un rol), ci pentru a pune o pâine pe masă.

Dacă vreţi să redaţi lumea, e nevoie să vă folosiţiapetiturile. Vă surprinde asta? N-ar trebui. Nu e nimic maiomenesc ca foamea. Nu există creaţie fără talent, recunoscasta, însă talentul e ieftin. Talentul iese la cerşit. Foameaeste pistonul artei. Fetiţa aceea despre care vă vorbeam?

Ea l-a găsit pe al ei şi l-a folosit.

Ea îşi spune: Gata cu patul toată ziua acum. Mă duc camera lui tati, biroul lui tati. Uneori spun birou, alteori spun binou. Are un geam mare, frumos. Mă pun să şed pe scum. Pot să văd cu susu-n jos. Păsări şi frumos. Prea frumos pentru mine, aşa că mă face tisă. Unii nori au aripi.

Alţii au ochi albaştri. La fiecare apus strig de tisă. Doare la ochi. Doare susu-n jos din mine. N-aş putea spune niciodată

ce văd şi asta mă face tisă.

Ea îşi spune: TRISTĂ, cuvântul e TRISTĂ. Tisa e un copac din care se fac scune scumpe.

Ea îşi spune: Dacă aş putea opri durerea aia. Dacă aş

putea s-o scot afară ca pe îi-îi. Plâng şi rog rog rog să spun ce gândesc. Nan nu poate auta. Când spun „culoare!“ ea atinge pe faţă şi zâmbeşte şi spune „Mereu a fost, mereu va fi.“ Nici fetele mari nu ajută. Sunt aşa furioasă pe ele, de ce nu ascultaţi, RĂUTĂCIOASE MARI! Apoi într-o zi gemenele vin, Tessie şi Lo-Lo. Ele vorbesc special între ele, ascultă special pe mine. Nu înţeleg pe mine la început, dar apoi. Tessie aduce mie hârtie. Lo-Lo aduce mie creion şi eu

„Cle-ion!“ pe gură şi asta le face să ladă şi să lată din palme.

Ea îşi spune: APROAPE CĂ POT SPUNE NUMELE DE

CREION!

Ea îşi spune: Pot face lumea pe hârtie. Pot desena ce înseamnă cuvintele. Văd copac, fac copac. Văd pasăre, fac pasăre. E bine, ca apa din pahar.

E vorba de o fetiţă cu capul bandajat, îmbrăcată într-orochiţă de casă roz şi şezând lângă geamul din biroultatălui ei. Păpuşa ei, Noveen, e pe podea lângă ea. Are otablă şi pe tablă este o foaie de hârtie. Tocmai a reuşit să

deseneze o gheaţă care chiar se aseamănă cu pinul deAlaska de dincolo de geam.

Ea îşi spune: Mai vreau hârtie, te rog.

Ea îşi spune: Eu sunt ELIZABETH.

Trebuie să fi fost ca şi când îţi recapeţi limba după ce aicrezut că ţi-a amuţit pe veci. Şi mai bine. Cel mai bine. Eraun dar al său propriu, al lui ELIZABETH. Chiar din aceleincredibil de curajoase prime desene trebuie să fi înţeles cese întâmpla. Şi voia mai mult.

Darului ei îi era foame. Celor mai bune daruri - şi celor mairele - le este mereu foame.

4. PRIETENI CU FOLOS

I

În după-amiaza de Anul Nou, m-am trezit dintr-un scurt, dar înviorător somn, gândindu-mă la un anumit tip de cochilie - de felul acela portocaliu cu pete albe. Nu ştiu dacă

am visat-o sau nu, dar voiam una. Eram pregătit să încep să experimentez cu vopsele şi mă gândeam că una dintre cochiliile acelea portocalii ar fi numai bună de aruncat în mijlocul unui apus în golful Mexic.

Am început căutările pe plajă luând-o spre sud, însoţit doar de umbra mea şi de două sau trei duzini de păsărele -

Ilse le numise ciripele - din acelea care scormonesc la nesfârşit după hrană la marginea apei. În depărtare, pelicanii planau, apoi îşi strângeau aripile şi cădeau ca nişte bolovani. Nu mă gândeam la exerciţii în după-amiaza aceea, nu-mi monitorizam durerea de la şold şi nu-mi număram paşii. Nu mă gândeam la nimic, de fapt; mintea mea plana asemenea pelicanilor înainte să-şi zărească cina în caldo largo, sub ei. Prin urmare, când am văzut în sfârşit genul de cochilie pe care-l doream şi m-am uitat îndărăt, am fost năucit de cât de mic devenise Marele Roz.

Am stat săltând cochilia portocalie în mână, simţind pe dată pulsaţia ca de cioburi în şold. Începea acolo şi pulsa în jos, pe tot piciorul. Totuşi, urmele pe care le vedeam întinzându-se înapoi către casă aproape că nu erau târşâite.

Mi-a trecut prin minte că până atunci mă menajasem -

poate puţin, poate destul de mult. Eu şi prostescul meu de Joc al Numerelor. Astăzi uitasem să-mi fac temător un minicontrol medical la fiecare cinci minute sau pe acolo. Pur şi simplu... plecasem la o plimbare. Ca orice om normal.

Aşa că aveam de ales. Mă puteam menaja pe drumul de întoarcere, oprindu-mă din când în când pentru a executa o întindere laterală recomandată de Kathi Green, ceea ce durea ca naiba şi nu părea să aibă niciun efect, sau puteam pur şi simplă să mă plimb. Ca orice om normal, sănătos.

Am hotărât în favoarea celei din urmă. Dar înainte să

pornesc, am aruncat o privire peste umăr şi am văzut un scaun de plajă dungat ceva mai încolo, spre sud. Lângă el era o masă cu o umbrelă dungată precum scaunul, deasupra ei. Un bărbat şedea în scaun. Ceea ce era doar o pată privind de la Marele Roz devenise acum un individ înalt, îndesat, îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă albă cu mânecile sumese până la coate. Părul lui era lung şi suflat de briză. Nu-i puteam desluşi trăsăturile; eram încă prea departe pentru asta. Mă văzu că mă uit şi făcu din mână. I-am răspuns la salut, apoi m-am întors şi am pornit cu paşi apăsaţi spre casă, călcând pe propriile-mi urme. Aceea a fost prima mea întâlnire cu Wireman.