Edgar: Pam mi-a trimis copii ale ultimului tău e-mail şi ale desenelor tale. Dă-mi voie să spun, întâi şi-ntâi, că sunt ULUIT de rapiditatea creşterii tale ca artist. Parcă te văd înfruntând cuvântul ăsta cu o încruntare din aceea piezişă caracteristică ţie, dar alt cuvânt nu există. NU TREBUIE SĂ TE OPREŞTI. În privinţa îngrijorărilor ei: probabil că nu au niciun temei. Totuşi, o rezonanţă magnetică ar fi o idee bună. Ai vreun doctor pe acolo?

E timpul să faci un control medical - din cap până-n picioare, prietene.

Kamen

EFree19 către KamenDoc

3:58 PM

25 ianuarie

Kamen: Mă bucur să primesc veşti de la tine. Dacă vrei să mă

numeşti artist (ori chiar „artistuţ“), cine sunt eu să mă opun? În momentul de faţă n-am niciun felcer în Florida. Îmi poţi recomanda unul, sau să mă adresez lui Todd Jamieson, doctorul care mi-a umblat cel mai recent cu degetele prin creier?

Edgar

Credeam că-mi va da o recomandare, şi poate chiar aveam să-mi ţin programarea, dar, la urma urmei, câteva cuvinte scăpate şi ciudăţenii lingvistice nu reprezentau o prioritate. Plimbările erau o prioritate şi tot un fel de prioritate era să ajung la scaunul de plajă dungat care-mi fusese pregătit, însă cele din capul listei, când ianuarie se apropia de sfârşit, erau căutările pe internet şi pictatul. Cu doar o seară în urmă ajunsesem la Apus cu scoică nr. 16.

Pe 27 ianuarie, după ce mă întorsesem de la doar aproximativ două sute de metri de scaunul de plajă care mă aştepta, am ajuns la Marele Roz şi am descoperit că

UPS îmi lăsase un pachet. În el erau două mănuşi de grădinărit, una pe dosul căreia scria JOS cu roşu spălăcit şi cealaltă imprimată în acelaşi fel cu MÂINILE. Erau roase după multe anotimpuri de muncă în grădină, însă curate - le spălase ea, cum mă aşteptasem. Aşa cum, de fapt, sperasem. Nu Pam cea care le purtase în anii căsniciei noastre mă interesa pe mine, nici Pam cea care poate că le purtase în grădina din Mendota Heights toamna trecută, cât timp eu eram la lacul Phalen. Acea Pam era o cantitate cunoscută. Însă... Îţi mai spun eu ceva ce s-a întâmplat, zisese If-So-Girl a mea, neştiind ce stranie era asemănarea dintre ea şi mama ei spunând-o. Se vede tare des cu un tip din vecini.

Asta era Pam care mă interesa pe mine - cea care se văzuse tare des cu tipul din vecini. Tipul pe nume Max.

Mâinile acelei Pam spălaseră mănuşile, apoi le luaseră şi le vârâseră în cutia albă din pachetul UPS.

Acea Pam reprezenta experimentul... sau aşa-mi spuneam eu, însă ne păcălim singuri atât de des, că ne-am putea câştiga pâinea din asta. Aşa spune Wireman, iar el are deseori dreptate. Probabil prea des. Chiar şi acum.

VI

N-am aşteptat apusul, pentru că cel puţin nu mă păcăleam că mă interesează să pictez un tablou; mă interesa să

pictez informaţii. Am luat mănuşile de grădinărit nenatural de curate ale soţiei mele (probabil că nu făcuse deloc rabat la înălbitor cu ele) şi m-am dus cu ele sus în Micul Roz, după care m-am aşezat în faţa şevaletului. Aveam o pânză

nouă pe el, mă aştepta. La stânga erau două mese. Una era pentru fotografiile făcute cu aparatul meu digital şi pentru diferite obiecte găsite. Cealaltă stătea pe o bucată mică de prelată verde. Pe ea se aflau cam două duzini de recipiente cu vopsele, mai multe borcane parţial umplute cu terebentină şi mai multe sticle cu apă Zephyr Hills, pe care o foloseam la clătit. Era un spaţiu de lucru destul de dezordonat şi aglomerat.

Am ţinut mănuşile în poală, am închis ochii şi m-am prefăcut că le ating cu mâna dreaptă. Nu s-a întâmplat nimic. Nici-o durere, nici-o furnicătură, nici-o senzaţie de degete-fantomă mângâind materialul ros. Am stat acolo voind ca sentimentul să vină - oricare ar fi fost sentimentul cu pricina - dar nimic. La fel de bine îmi puteam comanda corpul să se excreteze când nu simţea nevoia. După cinci minute lungi, am redeschis ochii şi m-am uitat în jos, la mănuşile din poală: JOS... MÂINILE.

Lucruri nefolositoare. Futu-le de lucruri nefolositoare.

Nu te enerva, calmează-te, mi-am spus. După care am adăugat: Prea târziu. Sunt nervos. Pe mănuşile astea şi pe femeia care le-a purtat. Cât despre a fi chit?

– Prea târziu şi pentru asta, am spus şi m-am uitat la ciotul braţului.

N-o să fim chin niciodată.

Cuvântul greşit. Mereu cuvântul greşit, şi aşa avea să

continue, futu-i, la nesfârşit. Îmi venea să arunc la podea totul de pe stupidele mele măsuţe de joacă.

– Chit, am spus, intenţionat pe un ton jos şi intenţionat răspicat. N-o să fim chit niciodată. Am rămas fără braţul drept.

Asta nu era foarte comic (sau măcar inteligent), însă furia începu să se stingă. A ajutat să mă aud spunând cuvântul corect. Aşa se întâmpla de obicei.

Mi-am întors gândurile de la ciotul braţului la mănuşile soţiei. JOS MÂINILE, chiar aşa.

Cu un suspin - poate că era un dram de uşurare în el, nu-mi amintesc bine, dar e posibil - le-am aşezat pe masa pe care puneam obiectele de model, am luat o pensulă

dintr-un borcan de terebentină, am curăţat-o cu o cârpă, am clătit-o şi m-am uitat la pânza albă. Chiar voiam să

pictez mănuşile? De ce, în aia a mă-sii? De ce?

Pe dată, ideea că până atunci pictasem păru de-a dreptul ridicolă. Ideea că nu aveam habar cum părea, la naiba, mult mai plauzibilă. Dacă înmuiam pensula în negru şi apoi atingeam cu ea ameninţătorul spaţiu alb, cu siguranţă n-aş

fi fost capabil să fac decât o serie de omuleţi schematici mărşăluind:

Zece indieni mici s-au dus să culeagă rouă,

Unul şi-a înecat eul-copil,

Apoi au mai rămas doar nouă.

Nouă indieni mici au stat treji până foarte târziu...

Asta era înfricoşător. M-am ridicat din scaun, şi încă

repede. Cât ai clipi, nu-mi mai doream să mă aflu acolo, nu în Micul Roz, nici în Marele Roz, nici chiar pe Duma Key, nici în stupid şi inutila mea viaţă de olog retardat. Câte minciuni spuneam? Că sunt artist? Ridicol. Kamen putea striga ULUIT

şi NU TREBUIE SĂ TE OPREŞTI cu majusculele lui patentate pentru e-mail, însă el era specializat în arta păcălirii victimelor unor accidente teribile să creadă că palida imitaţie de viaţă pe care o trăiesc este la fel de bună ca originalul. Când venea vorba de îndemnuri pozitive, Kamen şi Kathi Green, Regina Fizioterapiei, formau o echipă

imbatabilă. Erau AL DRACULUI DE SCLIPITORI şi majoritatea recunoscătorilor lor pacienţi strigau NU TREBUIE SA TE

OPREŞTI. Îmi spuneam oare că sunt un medium? Că am în dotare un braţ-fantomă capabil să vadă necunoscutul? Asta nu era ridicol, era de-a dreptul jalnic şi nebunesc.

În Nokomis era un magazin 7-Eleven. Am luat decizia să-mi încerc priceperile de şofer, să cumpăr vreo două

baxuri de bere şi să mă îmbăt. Poate că mâine lucrurile aveau să arate mai bine, văzute prin pâcla mahmurelii. Mult mai rău nu credeam că au cum să arate. Am întins mâna după cârjă şi piciorul - cel stâng, cel sănătos, pentru Dumnezeu - s-a prins sub scaun. M-am împiedicat. Piciorul drept nu era destul de înzdrăvenit ca să mă ţină şi am picat cât sunt de lung, întinzând mâna dreaptă în faţă pentru a amortiza căderea.

Doar un instinct, desigur... doar că chiar mi-a amortizat căderea. Sincer vă spun. N-am văzut-o cu ochii mei - îi ţineam strâns închişi, aşa cum îi strângi când ştii c-o să

încasezi una cum scrie la carte - dar dacă nu-mi amortizam căderea, aproape sigur mă răneam semnificativ, cu sau fără covor sub mine. Puteam să-mi luxez gâtul, ori chiar să-l rup.

Am zăcut acolo un moment, confirmându-mi că sunt încă

în viaţă, apoi m-am ridicat în genunchi, şoldul durându-mă

crâncen, ţinând în faţa ochilor braţul drept care pulsa. Nu