Surâdeam şi eu, surâdeam şi chicoteam, pentru că soiul acela de ilaritate maximă e molipsitor, chiar şi atunci când nu ştii care este gluma. Iar faptul că paharul căzuse în felul acela, cu ceaiul lui Wireman rămânând în el până la ultima picătură... era comic. Ca un gag într-un desen cu Road Runner. Însă nu plonjonul paharului fusese sursa bunei dispoziţii a lui Wireman.

– Nu pricep. Adică, îmi pare rău dacă am...

– Cam asta este femeia! strigă Wireman, hohotind atât de tare, că era aproape incoerent. Cam asta şi este, asta-i chestia! Numai că e fiica, desigur, ea e Fiica Naş...

Însă în timp ce tresaltă, se şi legăna dintr-o parte în alta -

nici vorbă de mimat, convulsii veritabile - şi-n clipa aceea scaunul lui de plajă cedă în sfârşit cu un pârrr puternic, mai întâi smucindu-l în faţă cu o extrem de comică expresie de surpriză pe faţă şi apoi aruncându-l în nisip. Cu o mână ce flutura inutil, agăţă stativul umbrelei şi răsturnă masa. O

pală de vânt prinse umbrela, o umflă ca pe o velă şi începu să tragă masa pe plajă. Ce m-a făcut pe mine să râd n-a fost expresia de amuzament, cu ochii larg căscaţi, de pe faţa lui Wireman când scaunul său de plajă dezintegrat încercă să-l înghită ca o pereche de fălci descărnate, nici neaşteptata lui rostogolire de butoi pe nisip. N-a fost nici imaginea acelei mese încercând să evadeze, tractată de propria-i umbrelă. A fost paharul lui Wireman, stând în 4 Men do not sham convulsion, Nor simulate a throe - dintr-un poem de Emily Dickinson (n. tr.).

continuare placid şi drept între coastele şi braţul stâng al bărbatului lăbărţat pe jos.

Acme Iced Tea Comapany, mi-am spus, blocat încă la desenele alea vechi cu Road Runner. Bip-bip! Şi asta, desigur, mă duse cu gândul la macaraua care adusese dezastrul, cea cu biperul stricat care nu bipăise, şi cât ai clipi m-am văzut în postura lui Wile E. Coyote în cabina camionetei mele pe cale de dezintegrare, cu ochii căscaţi de uimire, cu urechile pleoştite îndreptate în direcţii opuse şi poate fumegând puţin la vârfuri.

Asta m-a pornit. Am râs până ce şi eu m-am rostogolit din scaun şi am căzut în nisip alături de Wireman... evitând şi eu paharul, care rămase în continuare perfect drept, ca un chiştoc de ţigară într-o urnă cu nisip. Îmi era imposibil să

râd mai tare, dar am râs. Lacrimile îmi şiroiau pe obraji şi lumea începuse să se întunece în timp ce creierul meu intra în faza privării de oxigen.

Wireman, încă hohotind, se duse târâş după masa lui fugară, înaintând pe genunchi şi coate. Dădu s-o prindă de bază şi aceasta o zbughi din loc de parcă i-ar fi simţit apropierea. Wireman plonja cu faţa înainte în nisip şi ridică

fruntea râzând şi strănutând. Eu m-am rostogolit pe spate şi am icnit după aer, în pragul leşinului, dar neoprindu-mă

din râs.

Aşa l-am cunoscut pe Wireman.

III

Zece minute mai târziu, masa era aşezată cu aproximaţie în poziţia originală. Asta era foarte bine, însă niciunul dintre noi nu se putea uita la umbrelă fără să fie copleşit de accese de chicote. Una dintre bucăţile ei de pânză fusese ruptă, iar acum se înălţa strâmb de la masă, dându-i aspectul unui beţiv care încearcă să se prefacă treaz.

Wireman mutase scaunul rămas la capătul pasarelei de

lemn şi-l ocupase la insistenţele mele. Eu şedeam chiar pe pasarela care, deşi nu avea spetează, avea să-mi facă mai uşoară (şi mai demnă, se înţelege de la sine) ridicarea.

Wireman se oferise să aducă o nouă carafă cu ceai cu gheaţă. Eu am refuzat, dar am acceptat să împărţim paharul din care ca prin minune nu se vărsase nimic.

– Acum suntem fraţi de apă, zise el după ce se goli paharul.

– Asta e vreun ritual indian?

– Nu, e din Străin în ţară străină, de Robert Heinlein.

Binecuvântată fie-i amintirea.

Îmi trecu prin gând că nu-l văzusem niciodată citind o carte când şedea în scaunul său dungat, însă n-am menţionat asta. Mulţi oameni nu citesc pe plajă; lumina puternică le dă dureri de cap. Îi înţeleg bine pe oamenii care au dureri de cap.

Reîncepu să râdă. Îşi acoperi gura cu ambele mâini - ca un copil - dar râsul răzbătu.

– Gata. Isuse, ajunge! Am impresia că mi-am întins toţi muşchii stomacului.

– Şi eu, am spus.

Pentru un moment, am tăcut. Briza dinspre golf era răcoroasă şi proaspătă în ziua aceea, cu o pronunţată

aromă salină. Ruptura din umbrelă fâlfâia. Locul negru de pe nisip unde carafa cu ceai se vărsase era deja aproape uscat.

El chicoti.

– Ai văzut cum încerca masa să evadeze? Masa, futu-i?

Am chicotit şi eu. Mă dureau şoldul şi muşchii stomacului, dar mă simţeam destul de bine pentru un om care râsese până aproape la leşin.

– “Alabama Getaway“, am spus.

El încuviinţă, ştergându-şi mai departe nisipul de pe faţă.

– Greatful Dead. O mie nouă sute şaptezeci şi nouă. Sau pe acolo.

Chicoti, chicotul crescu într-un râs înfundat, iar acesta deveni o altă serie de hohote descătuşate. Se ţinu de pântece şi gemu.

– Nu pot, trebuie să mă opresc, dar... Mireasa Naşului!

Isuse!

Şi-l apucă din nou râsul.

– Să nu-i spui niciodată că am zis asta, l-am avertizat.

Se opri din râs, nu însă şi din zâmbit.

– Nu-s eu atât de indiscret, muchacho. Dar... a fost din cauza pălăriei, aşa-i?

Pălăria aia mare de pai pe care o poartă. Ca Marlon Brando în grădină, jucându-se cu copilaşii.

La fel de mult fusese din cauza tenişilor, însă am încuviinţat şi am mai servit o porţie de râs.

– Dacă ne pufneşte râsul când te prezint, zise el (pufnindu-l iar râsul, probabil la ideea de a-l pufni râsul; aşa se întâmplă când eşti într-o stare hazlie), o să spunem că-i din cauză să am rupt scaunul, bine?

– Bine, am replicat. Ce-ai vrut să spui cu „cam asta şi este“?

– Chiar nu ştii?

– N-am nici-o idee.

Arătă cu degetul spre Marele Roz, care părea foarte mic de la distanţă.

Distanţa până acolo părea foarte lungă de parcurs pe jos.