– Mi-l dai mie?
Am simţit un fior de panică, dar nu ştiam cum s-o refuz fără să-i rănesc sentimentele sau fără să par nebun.
– Dacă îl vrei cu adevărat. Dar nu-i cine ştie ce de capul lui. N-ai vrea mai degrabă unul dintre Faimoasele Apusuri marca Freemantle? Sau poate cutia poştală cu căluţ de lemn! Aş putea...
– Eu pe ăsta îl vreau, spuse ea. E nostim şi plăcut şi chiar puţin... nu ştiu... ameninţător. Te uiţi la ea într-un fel şi-ţi spui: „O păpuşă.“ Dacă te uiţi în alt fel, îţi spui: „Nu, o fetiţă
- în definitiv, nu stă în picioare?“ E uimitor ce multe ai învăţat să faci cu creioanele colorate. Încuviinţă hotărât din cap şi adăugă: Pe ăsta îl vreau. Numai că trebuie să-i dai un nume. Artiştii trebuie să dea nume lucrărilor.
– De acord, dar n-am idee...
– Haide, haide, nu te codi. Primul lucru care-ţi vine în gând. Am spus:
– Prea bine - Sfârşitul jocului.
Ea bătu din palme.
– Perfect. Perfect! Şi trebuie să-l semnezi. Nu-i aşa că ştiu să dau comenzi?
– Întotdeauna ai ştiut, am spus. Ai ştiut prea bine. Probabil că te simţi mai bine.
– Chiar aşa. Tu?
– Şi eu, am spus, dar nu era adevărat.
Dintr-odată, mă simţeam puternic afectat de roşul-cel-rău.
Venus nu produce culoarea aceasta, însă pe portativul şevaletului era un Venus Negru nou, frumos ascuţit. L-am luat şi mi-am scris numele lângă unul dintre picioruşele roz ale păpuşii întoarse cu spatele. Dincolo de ea, o duzină de mingi de tenis de un verde nepotrivit pluteau pe un val blând. Nu ştiam ce însemnătate aveau mingile acelea poznaşe, dar nu-mi plăceau. Nu-mi plăcea nici să mă
semnez pe desenul acela, dar după ce am făcut-o, am mâzgălit Sfârşitul jocului în sus, pe o parte. Iar ce am simţit a fost ceea ce Pam le învăţase pe fete să spună când erau mici şi duceau la bun sfârşit o sarcină neplăcută.
Gata-asta-basta-stop.
XVI
A mai rămas două zile, şi au fost zile bune. Când eu şi Jack am dus-o înapoi la aeroport, se bronzase puţin pe faţă şi braţe şi părea să radieze de tinereţe, sănătate, stare de bine.
Jack găsise un ambalaj special sub formă de tub pentru noul ei desen.
– Tati, promite că o să ai grijă de tine şi că o să mă suni dacă ai nevoie de mine, spuse ea.
– Recepţionat, am zis, zâmbind.
– Şi promite-mi c-o să cauţi pe cineva să evalueze desenele. Cineva care se pricepe la asta.
– Păi...
Lăsă bărbia jos şi se încruntă la mine. Când făcu asta, parcă aş fi văzut-o din nou pe Pam când ne-am întâlnit întâia oară.
– Ai face bine să promiţi, că dacă nu...
Şi pentru că vorbea serios - linia verticală dintre sprâncenele ei aşa spunea - am promis.
Linia s-a retras.
– Bun, asta-i aranjată. Meriţi să-ţi revii, să ştii. Uneori mă
întreb dacă tu chiar crezi în asta.
– Sigur că cred, am spus.
Ilse continuă de parcă nu m-ar fi auzit.
– Pentru că tot ce s-a întâmplat n-a fost din vina ta.
La asta, am simţit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Presupun că ştiam cu adevărat asta, însă era plăcut să o aud de la altcineva. Altcineva în afară de Kamen, vreau să
spun, a cărui datorie de serviciu era să răzuiască mizeria întărită pe toate nesuferitele alea de oale nespălate din chiuvetele subconştientului.
Ea încuviinţă din cap spre mine.
– O să-ţi revii. Aşa spun eu, iar eu ştiu prea bine să dau comenzi.
Difuzorul cârâi: Zborul Delta 559, pe direcţia Cincinnati şi Cleveland.
Prima escală a drumului spre casă al lui Ilse.
