acea veche furie indusă de frustrare, şi mi s-a părut că-mi îmbâcseşte capul şi gâtul. O să reuşesc, mi-am spus. Scuze, am suferit un accident cu ceva timp în urmă şi...

Apoi m-am oprit.

– Nu-i greu să-ţi dai seama de asta, zise Wireman. În caz că n-ai observat, îţi cam lipseşte o brâncă pe partea dreaptă, muchacho.

– Da. Şi uneori devin... nu ştiu... afazic, presupun.

– Îhî. În orice caz, nu te mint cu Dali. A stat în casa ta vreme de trei săptămâni, în optzeci şi unu. Apoi, aproape fără pauză: Ştiu prin ce treci.

– Am serioase îndoieli în privinţa asta.

Nu intenţionam să par dur, dar aşa am părut. De fapt, aşa m-am simţit.

Wireman nu spuse nimic o vreme. Umbrela ruptă fâlfâia.

Am avut timp să-mi zic: Ei, bine, asta a fost o prietenie potenţial interesantă care nu va evolua, dar când vorbi el, vocea îi era calmă şi plăcută. Parcă micul nostru frecuş nici nu s-ar fi întâmplat.

– O parte a problemei imobiliare pe Duma o reprezintă pur şi simplu vegetaţia sălbatică. Iarba de pampas îşi are locul

aici, dar celelalte prostii n-au cum să crească fără irigare.

Cineva ar fi cel mai bine să investigheze, asta cred eu.

– Eu şi fiica mea am mers în explorare într-o zi. La sud de-aici părea să crească o veritabilă junglă.

Wireman arătă alarmat.

– Duma Key Road nu-i pentru un tip în starea ta. E-ntr-o condiţie de tot rahatul.

– Mie-mi spui! Ce vreau să ştiu e cum se face că n-are patru benzi şi piste pentru biciclişti pe ambele laturi şi clădiri de închiriat la fiecare opt sute de metri.

– Pentru că nimeni nu ştie cine este proprietarul terenului.

Ce zici de asta, pentru început?

– Vorbeşti serios?

– Mda. Domnişoara Eastlake l-a avut în proprietate din capătul insulei până la sud de Heron's Roost din 1950, cu transparenţă totală. În privinţa asta e totul clar. Era scris în testamente.

– Testamente? La plural?

– Trei la număr. Toate olografe, toate autentificate prin semnătura unor martori, niciunul acelaşi când vine vorba de Duma Key. Toate testamentele spun însă că latura nordică a lui Duma îi aparţine de fapt şi de drept lui Elizabeth Eastlake, moştenire de la tatăl ei, John. Restul e subiect de judecată încă de atunci. Şaizeci de ani de sfadă

care fac Casa umbrelor să semene cu Dick şi Jane.

– Parcă spuneai că toţi fraţii şi surorile domnişoarei Eastlake sunt decedaţi.

– Aşa e, însă ea are nepoate şi nepoţi şi strănepoate şi strănepoţi. Ca vopseaua Sherwin-Williams, aceştia acoperă

pământul. Ei sunt cei care se sfădesc, însă se sfădesc între ei, nu cu ea. Singura ei menţionare în multiplele testamente ale bătrânului era în legătură cu bucata asta de Duma Key, care a fost atent cartografiată de două companii diferite, una chiar înainte de al Doilea Război Mondial şi una chiar după. Toate astea sunt de domeniu public. Şi ştii ce, amigo?

Am clătinat din cap.

– Domnişoara Eastlake crede că exact asta voia bătrânul ei să se întâmple.

Şi, după ce mi-am aruncat ochiul avocăţesc peste copiile testamentelor, asta cred şi eu.

– Cine plăteşte impozitele?

Păru surprins, apoi râse.

– Îmi place din ce în ce mai mult, vato.

– Cealaltă viaţă a mea, i-am readus aminte. Începea deja să-mi placă cum sună chestia cu cealaltă viaţă.

– Aşa-i. Atunci o să te prinzi de asta. E o mişcare deşteaptă. Toate cele trei testamente ale lui John Eastlake conţineau clauze identice pentru înfiinţarea unui fond fiduciar având ca scop achitarea impozitelor. Prima companie de investiţii care a administrat fondul a fost absorbită între timp - de fapt, compania care a absorbit-o a fost la rândul ei absorbită...

– Aşa se fac afacerile în America, am spus.

– Întocmai. În orice caz, fondul n-a fost niciodată în pericol de insolvabilitate şi impozitele sunt achitate fără excepţie an de an.

– Banii fac legea.

– Ăsta-i adevărul.

Se ridică în picioare, duse mâinile la şale şi se răsuci.

– Nu vrei să vii să faci cunoştinţă cu şefa? Cam acum se trezeşte din somn.

Are problemele ei, dar şi la optzeci şi cinci de ani e o tipă

trăsnet.

Acum nu era momentul să-i spun că făcusem deja cunoştinţă de ea - pe scurt - graţie robotului meu telefonic.

– Altă dată. Când ne va fi părăsit starea asta comică. El încuviinţă.

– Vino pe aici mâine după-amiază, dacă vrei.

– Poate o să vin. Mi-a făcut plăcere.

Am întins iar mâna. El mi-a strâns-o, uitându-se în acelaşi timp la ciotul braţului meu drept.

– Nu porţi proteză? Sau o scoţi atunci când descinzi între plebei?

Aveam o poveste pe care o spuneam oamenilor despre asta - durerea nervului din ciot - însă era o minciună şi nu voiam să-l mint pe Wireman. În parte pentru că el avea nasul fin acordat la delicatul miros al balivernelor, dar cel mai mult pentru că pur şi simplu nu voiam să-l mint.

– Mi s-a luat măsură pentru una când eram în spital, desigur, şi aproape toţi s-au bulucit să-mi laude avantajele ei - mai ales fizioterapeuta mea şi un psiholog, prieten al meu. Cu cât mai repede mă obişnuiesc cu ea, au spus, cu atât mai repede îmi pot vedea mai departe de viaţă...