– Acolo se întâlneşte elita.
Vorbi cu solemnitate, dar când am izbucnit în râs, la fel a făcut şi el. Aceea a fost ziua, cred, în care Jack Cantori, pe lângă angajat al meu cu jumătate de normă, mi-a devenit şi prieten.
– Atunci e clar, am spus, pentru că eu fac parte în mod categoric din elită. Salută, fiule.
Am ridicat palma şi Jack a lovit-o zdravăn cu palma sa.
XVIII
Întorşi la Marele Roz, m-a ajutat să intru în casă cu prada mea - cinci pungi, două cutii şi un teanc de nouă pânze întinse. Lucruri în valoare de aproape o mie de dolari. I-am
spus că ne vom ocupa să le ducem la etaj mâine. În seara aceea numai de gâfâit nu aveam chef.
Am şontâcăit prin living spre bucătărie, intenţionând să
încropesc un sendviş, când am văzut ledul de mesaj clipind pe robotul telefonic. M-am gândit că Ilse trebuie să fie, cu anunţul că zborul ei fusese anulat din cauza condiţiilor meteo nefavorabile sau a unor probleme tehnice.
Nu era ea. Vocea era plăcută, dar tremura de bătrâneţe, şi am ştiut pe dată cine este. Aproape că vedeam acei uriaşi tenişi albaştri proptiţi pe rezemătoarele sclipitoare ale scaunului ei cu rotile.
„Bună, domnule Freemantle, bun venit pe Duma Key. Mi-a făcut mare plăcere să vă văd deunăzi, fie şi doar în treacăt.
E de presupus că tânăra domnişoară care vă însoţea era fiica dumneavoastră, judecând după asemănare.
Aţi dus-o înapoi la aeroport? Sper din inimă că da.“
Urmă o pauză. Îi auzeam respiraţia - răsuflarea zgomotoasă, aproape emfizemică, a unei persoane care şi-a petrecut probabil mare parte din viaţă cu ţigara în mână.
Apoi ea reluă.
„Una peste alta, Duma Key n-a fost niciodată un loc prielnic pentru fiice.“ M-am trezit că mă gândesc la Reba într-o rochiţă de tenis extrem de ireală, înconjurată de mingiuţe pufoase al căror număr creştea cu fiecare val.
„Sper din suflet să ne întâlnim, cu timpul. Rămas-bun, domnule Freemantle.“ Se auzi un clic. Apoi am rămas doar eu şi neabătutul scrâşnet al scoicilor de sub casă.
Mareea era în creştere.
CUM SE FACE UN DESEN (III)
Rămâneţi flămânzi. Asta a dat roade pentru Michelangelo,a dat roade pentru Picasso şi dă roade pentru o sută de miide artişti care o fac nu de amorul artei (deşi şi asta s-arputea să joace un rol), ci pentru a pune o pâine pe masă.
Dacă vreţi să redaţi lumea, e nevoie să vă folosiţiapetiturile. Vă surprinde asta? N-ar trebui. Nu e nimic maiomenesc ca foamea. Nu există creaţie fără talent, recunoscasta, însă talentul e ieftin. Talentul iese la cerşit. Foameaeste pistonul artei. Fetiţa aceea despre care vă vorbeam?
Ea l-a găsit pe al ei şi l-a folosit.
Ea îşi spune: Gata cu patul toată ziua acum. Mă duc camera lui tati, biroul lui tati. Uneori spun birou, alteori spun binou. Are un geam mare, frumos. Mă pun să şed pe scum. Pot să văd cu susu-n jos. Păsări şi frumos. Prea frumos pentru mine, aşa că mă face tisă. Unii nori au aripi.
Alţii au ochi albaştri. La fiecare apus strig de tisă. Doare la ochi. Doare susu-n jos din mine. N-aş putea spune niciodată
ce văd şi asta mă face tisă.
Ea îşi spune: TRISTĂ, cuvântul e TRISTĂ. Tisa e un copac din care se fac scune scumpe.
Ea îşi spune: Dacă aş putea opri durerea aia. Dacă aş
putea s-o scot afară ca pe îi-îi. Plâng şi rog rog rog să spun ce gândesc. Nan nu poate auta. Când spun „culoare!“ ea atinge pe faţă şi zâmbeşte şi spune „Mereu a fost, mereu va fi.“ Nici fetele mari nu ajută. Sunt aşa furioasă pe ele, de ce nu ascultaţi, RĂUTĂCIOASE MARI! Apoi într-o zi gemenele vin, Tessie şi Lo-Lo. Ele vorbesc special între ele, ascultă special pe mine. Nu înţeleg pe mine la început, dar apoi. Tessie aduce mie hârtie. Lo-Lo aduce mie creion şi eu
„Cle-ion!“ pe gură şi asta le face să ladă şi să lată din palme.
Ea îşi spune: APROAPE CĂ POT SPUNE NUMELE DE
CREION!
Ea îşi spune: Pot face lumea pe hârtie. Pot desena ce înseamnă cuvintele. Văd copac, fac copac. Văd pasăre, fac pasăre. E bine, ca apa din pahar.
E vorba de o fetiţă cu capul bandajat, îmbrăcată într-orochiţă de casă roz şi şezând lângă geamul din biroultatălui ei. Păpuşa ei, Noveen, e pe podea lângă ea. Are otablă şi pe tablă este o foaie de hârtie. Tocmai a reuşit să
deseneze o gheaţă care chiar se aseamănă cu pinul deAlaska de dincolo de geam.
Ea îşi spune: Mai vreau hârtie, te rog.
Ea îşi spune: Eu sunt ELIZABETH.
Trebuie să fi fost ca şi când îţi recapeţi limba după ce aicrezut că ţi-a amuţit pe veci. Şi mai bine. Cel mai bine. Eraun dar al său propriu, al lui ELIZABETH. Chiar din aceleincredibil de curajoase prime desene trebuie să fi înţeles cese întâmpla. Şi voia mai mult.
Darului ei îi era foame. Celor mai bune daruri - şi celor mairele - le este mereu foame.
4. PRIETENI CU FOLOS
I
