Braţul drept încă mă furnica, mă furnica aproape destul de tare ca să mă doară, însă abia îi acordam atenţie. Aveam opt sau nouă pânze aliniate pe peretele din stânga mea. M-am întors spre ele, spunându-mi că voi încerca să decid care sunt cele mai bune, dar nici nu le-am privit.

Tom Riley stătea în capul scărilor. Era gol, cu excepţia unei perechi de pantaloni de pijama albastru-deschis, mai închişi la culoare între picioare şi în jos pe interiorul unui crac, unde se udase. Ochiul drept îi dispăruse. În locul lui se afla un găvan strepezit plin de cheaguri roşii şi negre.

Sânge uscat şiroia spre spate pe la tâmpla dreaptă, ca un machiaj de război, dispărând în părul cărunt de deasupra urechii. Celălalt ochi al său se uita pierdut peste golful Mexic. Un apus carnavalesc îi plutea pe chipul îngust, palid.

Am ţipat surprins şi îngrozit, m-am dat în spate şi am căzut în scaun. Am aterizat pe şoldul beteag şi am ţipat din nou, de data aceasta de durere. Am sărit în sus şi piciorul meu a lovit scaunul pe care şezusem, răsturnându-l. Când m-am uitat iarăşi spre scări, Tom dispăruse.

VI

Zece minute mai târziu eram la parter, formând numărul lui de telefon. Coborâsem scările din Micul Roz în poziţie şezând, lovindu-mă cu fundul de fiecare treaptă. Nu pentru că-mi rănisem şoldul căzând de pe scaun, ci pentru că

picioarele îmi tremurau aşa de tare, că n-aveam curaj să

stau pe ele. Mă temeam c-o să mă dau de-a rostogolul, chiar şi coborând cu spatele pentru a mă putea ţine de balustradă cu mâna stângă. La naiba, mă temeam c-o să

leşin.

Îmi tot aminteam ziua aceea de la lacul Phalen, când mă

întorsesem şi-l văzusem pe Tom cu sclipirea aceea nenaturală în ochi, Tom încercând să nu mă îmbrăţişeze,

dar smiorcăindu-se de-a dreptul. Şefule, nu mă pot obişnui să te văd în felul ăsta... Îmi pare foarte rău.

În frumoasa casă a lui Tom din Apple Valley, telefonul începu să sune. Tom, care fusese căsătorit şi divorţase de două ori, Tom, care mă sfătuise să nu mă mut din casa din Mendota Heights - E ca şi cum ai renunţa la avantajul terenului propriu într-un meci de finală, spusese. Tom, care se bucurase şi el puţin de terenul meu propriu, dacă

Prieteni cu folos era de crezut... iar eu credeam în el.

Credeam şi ceea ce văzusem la etaj.

Un târâit... două... trei.

– Haide, am murmurat. Ridică mama dracului odată!

Nu ştiam ce voi spune dacă ridica, şi nu-mi păsa. Tot ce voiam în clipa aceea era să-i aud vocea.

I-am auzit-o, dar într-o înregistrare.

– Sal', aţi sunat la Tom Riley. Eu şi fratele meu George am plecat cu mama în croaziera noastră anuală - anul ăsta suntem la Nassau. Ce spui, mamă?

– Că sunt o Mamas Bahamas! zise o voce tabagică, dar inconfundabil veselă.

– Aşa e, este, reluă Tom. Ne întoarcem pe 8 februarie.

Între timp, puteţi lăsa un mesaj... Când, George?

– Când auziţi zunetul de zip! strigă o voce masculină.

– Corect! se arătă Tom de acord. Zunetul de zip. Sau puteţi suna la biroul meu.

Dădu numărul, după care toţi trei spuseră:

– BON VOYAGE!

Am închis fără a spune ceva. Nu sunase ca mesajul de adio al unui om care se gândeşte la sinucidere, dar sigur că

se aflase alături de cei dragi (cei care, mai apoi, erau cei mai îndreptăţiţi să spună „Părea în toane bune“) şi...

– Cine spune că va fi o sinucidere? am întrebat încăperea goală... şi apoi m-am uitat în jur temător, pentru a mă

asigura că este goală. Cine spune că s-ar putea să nu fie un accident? Sau chiar crimă? Presupunând că n-a avut loc deja?

Dar dacă se întâmplase deja, cineva probabil că m-ar fi sunat. Poate Bozie, dar cel mai probabil Pam. De asemenea...

– E sinucidere, am spus de data aceasta ritos încăperii. E

sinucidere şi nu s-a petrecut încă. Aceea a fost o avertizare.

M-am ridicat şi m-am dus pe cârjă în dormitor. Foloseam cârja mai puţin în ultimul timp, dar în seara asta o voiam, chiar o voiam.

Fata mea cea bună era proptită în şezut de pernele din partea de pat ce ar fi aparţinut unei femei în carne şi oase, dacă încă aş mai fi avut una. M-am aşezat, am ridicat-o şi am privit-o în ochii aceia mari şi albaştri, plini de o surprindere caricaturală: Ooo, om rău ce eşti! Reba a mea, care semăna cu Lucy Ricardo.

– A fost ca Scrooge primind vizita Fantomei Crăciunului Ce-Va-Să-Vie, i-am spus. „Astea sunt lucruri ce pot să fie.“

Reba nu oferi nici-o opinie pe marginea acestei idei.

– Dar ce să fac? N-a fost ca în tablouri. N-a fost deloc ca în tablouri!

Dar aşa fusese, iar eu ştiam asta. Atât picturile, cât şi viziunile îşi aveau originea în creierul uman, iar ceva în creierul meu se schimbase. Mă gândeam că schimbarea survenise ca rezultat al combinaţiei potrivite de răni. Sau al uneia greşite. Contralovitură. Aria lui Broca. Şi Duma Key.

Insula era... ce?

– Insula o amplifică, i-am spus Rebei. Nu-i aşa? Ea nu înainta nici-o opinie.

– E ceva aici şi acţionează asupra mea. E posibil chiar să

mă fi chemat? Această noţiune îmi făcu pielea de găină.

Sub mine, scoicile scrâşneau una pe alta când valurile le ridicau şi apoi le lăsau la loc. Era mult prea uşor să-mi imaginez cranii în loc de scoici, cu miile la număr, toate scrâşnind din dinţi deodată când veneau valurile.

Oare Jack spusese că mai era o casă acolo undeva, în sălbăticie, lăsată în paragină? Aşa credeam. Când eu şi Ilse încercaserăm să mergem într-acolo, drumul se stricase

repede. La fel şi stomacul lui Ilse. Mie-mi fusese bine la măruntaie, dar putoarea florei dimprejur fusese insuportabilă şi furnicătura de la braţul meu lipsă fusese şi mai şi. Wireman păruse alarmat când i-am spus despre explorarea noastră eşuată. Duma Key Road nu-i pentru un tip în starea ta, spusese. Mai exact, care era starea mea?

Reba continua să nu-şi dea cu părerea.

– Nu vreau să se întâmple asta, am spus moale.

Reba se uită în sus la mine. Eram un om rău, asta era părerea ei.