Potrivit articolelor pe care le-am citit (au fost trei la număr), nu dădea niciodată greş.
Mai erau: în Nebraska un tip care putea să prezică
tornadele după bătăturile de la piciorul său lipsă; un
marinar olog din Anglia, pe care tovarăşii lui îl foloseau ca pe un soi de detector uman de peşti; un japonez cu dublă
amputaţie, care devenise poet respectat - un truc deloc rău pentru un tip care fusese analfabet la momentul accidentului de tren în care îşi pierduse braţele.
Dintre toate poveştile, poate cea mai ciudată era aceea a lui Kearney Jaffords din New Jersey, un copil născut fără
braţe. La scurt timp după cea de-a treisprezecea aniversare a sa, acest până atunci bine-adaptat copil handicapat a devenit isteric, insistând faţă de părinţii săi că braţele „îl dor şi că sunt îngropate la o fermă“. Spunea că le poate arăta el unde. Au condus vreme de două zile, sfârşind pe un drum de pământ din Iowa, undeva între Nicăieri şi Nicăieri Anume. Copilul i-a dus la un lan de porumb, a măsurat din priviri un hambar din apropiere, pe acoperişul căruia se citea o reclamă la tabac MAIL POUCH, şi a insistat să sape acolo. Părinţii asta făcură, nu pentru că se aşteptau să
descopere ceva, ci pentru că sperau să redea liniştea minţii şi corpului copilului lor. La o adâncime de un metru au găsit două schelete. Unul aparţinea unei fetiţe intre doisprezece şi cincisprezece ani. Celălalt era al unui bărbat, de o vârstă
nedeterminată. Medicul legist al ţinutului Adair a estimat că
osemintele se aflau în pământ de aproximativ doisprezece ani... dar sigur că era posibil să fie şi treisprezece, adică
exact vârsta pe care o avea Kearney Jaffords. Niciunul dintre schelete n-a fost identificat vreodată. Braţele scheletului de fată fuseseră îndepărtate. Oasele acelea erau amestecate printre oasele bărbatului neidentificat.
Oricât de fascinantă ar fi fost povestea aceasta, mai erau două care mi-au stârnit şi mai mult interesul, mai cu seamă
când mă gândeam la felul în care scotocisem prin poşeta fiicei mele.
Le-am găsit într-un articol intitulat „Ei văd cu ce le lipseşte“, din
The North American Journal of
Parapsychology. Articolul prezenta povestea a două mediumuri, o femeie din Phoenix şi un bărbat din Rio Gallegos,
Argentina. Femeii îi lipsea mâna dreaptă; bărbatului îi lipsea tot braţul drept. Amândoi înregistraseră mai multe reuşite ajutându-i pe poliţişti să găsească persoane dispărute (probabil că avuseseră şi eşecuri, însă acestea nu erau amintite în articol).
Potrivit celor scrise în revistă, ambele mediumuri ciunge făceau apel la aceeaşi tehnică. Li se punea la dispoziţie o bucată din hainele persoanei dispărute sau o mostră din scrisul de mână al acesteia. Ei închideau ochii şi se vizualizau atingând obiectul cu mâna lipsă (aici apărea o ambiguă notă de subsol despre ceva numit Mâna Gloriei, alias Mâna Mojo). Apoi, femeia din Phoenix „primea o imagine“, pe care le-o descria interlocutorilor săi.
Argentinianul însă îşi urma viziunea cu scurte, dar furioase accese de dicteu automat executat cu mâna rămasă, proces pe care-l vedeam similar cu accesele mele de desen.
Şi, cum spun, poate că mă îndoiam de câteva dintre cele mai gogonate poveşti peste care am dat în timpul explorărilor mele internautice, însă nu mă îndoiam nici-o clipă că se întâmpla ceva cu mine. Chiar şi fără desenul lui Carson Jones, tot aş fi crezut asta. Din pricina tăcerii, în mare parte. Cu excepţia zilelor când venea Jack, sau când Wireman - tot mai aproape - flutura din mână şi striga Buenos dias, muchacho, nu mă vedeam cu nimeni şi nu vorbeam cu nimeni, decât cu mine însumi. Lucrurile neesenţiale dispăreau aproape complet, iar când se întâmplă asta, începi să te auzi cu claritate. Iar o clară
comunicare între euri - eul de suprafaţă şi eul de profunzime, la asta mă refer - este duşmanul îndoielii de sine. Asta risipeşte confuzia.
Dar pentru a fi sigur, am hotărât să purced la ceea ce-mi spuneam că este un experiment.
IV
EFree19 către Pamorama667
9:15 AM
24 ianuarie
Dragă Pam: Am o părere neobişnuită la tine. Pictez de o vreme şi subiectele sunt stranii, dar şi destul de hazlii (cel puţin aşa mi se pare mie). E mai uşor să-ţi arăt ce zic decât să descriu, aşa că
ataşez câteva jpeg-uri la acest e-mail. Mă gândeam la mănuşile alea de grădinărit pe care le aveai tu, alea pe care scria JOS pe una şi MÂINILE pe cealaltă. Tare aş dori să le introduc într-un apus. NU mă întreba de ce, ideile astea îmi vin din senin. Le mai ai? Şi dacă da, vrei să mi le trimiţi? Ţi le voi trimite bucuros înapoi, dacă vrei.
Ţi-aş fi tare recunoscător dacă n-ai arăta pozele nimănui din
„vechea gaşcă“. Bozie în special s-ar prăvălie de râs dacă ar vedea chestiile ASTEA.
Eddie
P.S.: Dacă simţi că nu poţi să-mi trimiţi mănuşile, e perfect OK. E
doar o tonă.
E.
Răspunsul veni în aceeaşi seară, din partea unei Pam care deja ajunsese înapoi acasă în St Paul:
Pamorama667 către EFree
19 5:00 PM
24 ianuarie
Salut, Edgar: Ilse mi-a povestit despre pozele tale, desigur. Sunt în mod categoric ceva diferit. Sper că hobby-ul ăsta va ţine mai mult decât chestia aia cu restaurarea maşinii. Dacă n-ar fi existat eBay, Mustang-ul ăla vechi cred că tot în spatele casei ar fi. Ai dreptate că-i o cerere ciudată, dar după ce m-am uitat la pozele tale, îmi cam dau seama ce urmăreşti (pui lucruri disparate laolaltă, ca oamenii să le privească într-un fel nou, corect?) şi oricum mă gândesc să-mi iau o pereche nouă, aşa că „fă-ţi de cap“. O să ţi le trimit prin UPS, îţi cer doar să-mi trimiţi un jpg cu
„Produsul finit“ (), de o exista vreodată unul.
