Ilse zice că s-a simţit de minune. Sper că ţi-a trimis o ilustrată de mulţumire şi nu doar un e-mail, dar ştiu eu cum e ea.
Mai am un lucru să-ţi spun, Eddie, deşi nu ştiu cât de mult o să-ţi placă. Am trimis o copie a e-mailului tău, împreună cu pozele în jpg, lui Zander Kamen, ţi-aminteşti de el, sunt sigură. M-am gândit că i-ar face plăcere să le vadă, dar mai mult voiam să citească
e-mailul şi să vadă dacă există motiv de îngrijorare, pentru că faci în scris ceea ce făceai în vorbire: „părere“ în loc de „cerere“, „s-ar prăvălie de râs“ în loc de „s-ar prăvăli de râs“. În final ai scris „E
doar o tonă“, şi nu ştiu ce înseamnă asta, dar doctorul Kamen zice că poate „toană“.
Mă gândesc la tine.
Pam
PS: Tata se simte puţin mai bine, operaţia a reuşit (doctorii spun că e posibil să „o fi scos toată“, dar pun pariu că mereu spun asta). Pare să reacţioneze bine la chimioterapie şi e acasă. Deja merge pe picioarele lui.
Mersi că te-ai interesat de soarta lui.
PS-ul ei era un exemplu perfect al părţii neplăcute a fostei mele soţii: las-o moale... las-o moale... las-o moale... apoi muşcă şi „fă-te nevăzut“. Avea dreptate, însă. Trebuia să-i spun să transmită cele mai bune urări din partea Comunistcratului cu proxima ocazie când vorbea la telefon cu babacul ei. Cancerul ăla la fund e o pacoste.
Întregul e-mail era o simfonie a iritării, de la menţionarea Mustang-ului pe care nu avusesem niciodată timp să-l termin de restaurat şi până la grijile pentru alegerea mea greşită a cuvintelor. Griji venite din partea unei femei care credea că Xander se scrie cu Z.
Şi odată ce am scos fierea pe gură (vorbind în casa goală, pe tonuri ridicate, dacă e musai să ştiţi), chiar am recitit e-mailul pe care i-l trimisesem, şi da, m-am îngrijorat. Puţin, în orice caz.
Pe de altă parte, poate că era într-adevăr doar o tonă.
V
Cel de-al doilea scaun de plajă dungat devenise un element nelipsit la masa tipului îndesat, şi pe măsură ce mă
apropiam tot mai mult de el, purtam uneori câte o scurtă
discuţie pe voci ridicate. Era un mod ciudat de a lega o cunoştinţă, însă plăcut. A doua zi după e-mailul lui Pam, cu îngrijorările ei de suprafaţă şi subtextul îngropat (Ai putea fi la fel de bolnav ca tata, Eddie, poate chiar mai bolnav), tipul de pe plajă strigă:
– Cât crezi că-ţi mai ia să ajungi până aici?
– Patru zile! am ţipat îndărăt. Poate trei!
– Ai pus la socoteală şi drumul de întoarcere?
– Da! am răspuns. Cum te cheamă?
Chipul lui puternic bronzat, deşi cam puhav, era încă
arătos. Acum scăpărară pe el dinţi albi, iar începutul de guşă dispăru când omul rânji.
– Îţi spun când ajungi aici! Pe tine?
– Scrie pe cutia poştală! am strigat.
– Ziua în care o să mă aplec să citesc cutii poştale o să fie ziua în care o să aflu ştirile de la talk-show-urile radiofonice!
Am fluturat din mână în direcţia lui, el a fluturat în direcţia mea, a strigat Hasta mariana! şi s-a întors să se uite la apă
şi la păsările care planau din nou deasupra ei.
Când am ajuns înapoi la Marele Roz, steguleţul căsuţei mele de mesaje electronice era ridicat şi am găsit asta: KamenDoc către EFree19
2:49 PM
25 ianuarie
Edgar: Pam mi-a trimis copii ale ultimului tău e-mail şi ale desenelor tale. Dă-mi voie să spun, întâi şi-ntâi, că sunt ULUIT de rapiditatea creşterii tale ca artist. Parcă te văd înfruntând cuvântul ăsta cu o încruntare din aceea piezişă caracteristică ţie, dar alt cuvânt nu există. NU TREBUIE SĂ TE OPREŞTI. În privinţa îngrijorărilor ei: probabil că nu au niciun temei. Totuşi, o rezonanţă magnetică ar fi o idee bună. Ai vreun doctor pe acolo?
E timpul să faci un control medical - din cap până-n picioare, prietene.
Kamen
EFree19 către KamenDoc
3:58 PM
25 ianuarie
Kamen: Mă bucur să primesc veşti de la tine. Dacă vrei să mă
numeşti artist (ori chiar „artistuţ“), cine sunt eu să mă opun? În momentul de faţă n-am niciun felcer în Florida. Îmi poţi recomanda unul, sau să mă adresez lui Todd Jamieson, doctorul care mi-a umblat cel mai recent cu degetele prin creier?
Edgar
Credeam că-mi va da o recomandare, şi poate chiar aveam să-mi ţin programarea, dar, la urma urmei, câteva cuvinte scăpate şi ciudăţenii lingvistice nu reprezentau o prioritate. Plimbările erau o prioritate şi tot un fel de prioritate era să ajung la scaunul de plajă dungat care-mi fusese pregătit, însă cele din capul listei, când ianuarie se apropia de sfârşit, erau căutările pe internet şi pictatul. Cu doar o seară în urmă ajunsesem la Apus cu scoică nr. 16.
