– La ce eşti bună? am întrebat şi am aruncat-o în lături.
Ateriza cu faţa în jos pe pernă, cu fundul în sus şi cu picioruţele de bumbac roz crăcănate, arătând exact ca o târfă mică. Ooo, om rău ce eşti, într-adevăr.
Am lăsat fruntea în jos, m-am uitat la covorul dintre genunchii mei şi m-am frecat la ceafă. Muşchii de acolo erau încordaţi. Păreau făcuţi din fier. Nu mai avusesem o migrenă deja de o vreme, dar dacă muşchii aceia nu se destindeau repede, la noapte urma să am una cât toate zilele. Simţeam nevoia să mănânc ceva, acesta era un început. Ceva liniştitor. Una dintre cinele alea îngheţate, doldora de calorii, suna numai bine - de genul celor la care le tai celofanul ce acoperă carnea îngheţată şi sosul, le bagi pentru şapte minute la microunde, apoi le înfuleci ca un sălbatic.
Dar am mai stat locului un timp. Aveam multe întrebări şi majoritatea probabil îmi depăşeau puterea de a răspunde.
Recunoşteam asta şi o acceptam, învăţasem să accept multe lucruri din ziua în care îmi măsurasem puterile cu macaraua. Dar mă gândeam că trebuie să încerc măcar un singur răspuns înainte să mă pot convinge să mănânc, oricât de înfometat aş fi fost. Telefonul de pe noptieră era al casei. Era fermecător de demodat, modelul Princess cu disc rotativ. Stătea pe un index telefonic alcătuit în mare parte din Pagini Aurii. Am dat la secţiunea subţire cu pagini albe, spunându-mi că n-o voi găsi pe Elizabeth Eastlake, dar am
găsit-o. Am format numărul. A sunat de două ori, apoi a răspuns Wireman.
– Alo, aici reşedinţa Eastlake.
Vocea aceea perfect modulată aproape că nu-l trăda deloc pe omul care râsese suficient de tare încât să-şi rupă
scaunul, şi dintr-odată asta mi s-a părut cea mai proastă
idee din lume, însă altă variantă nu vedeam.
– Wireman? Aici Edgar Freemantle. Am nevoie de ajutor.
6. STĂPÂNA CASEI
I
După-amiaza următoare mă găsi încă o dată aşezat la măsuţa din capul pasarelei de la El Palacio de Asesinos.
Umbrela dungată, deşi ruptă, îşi făcea încă datoria. O briză
destul de răcoroasă pentru a justifica purtarea sveterelor sufla dinspre apă. Dâre mici de lumină dansau pe tăblia mesei în vreme ce eu vorbeam. Şi am vorbit, nu m-am încurcat - vreme de aproape o oră, udându-mi gâtlejul cu sorbituri de ceai verde dintr-un pahar pe care Wireman îl umplea mereu. În cele din urmă, m-am oprit şi, pentru scurt timp, nu s-a auzit nimic, în afara şoaptei blânde a valurilor ce se spărgeau şi alergau pe nisip în sus.
Wireman trebuie să fi auzit destule lucruri apăsătoare în vocea mea cu o seară în urmă încât să se îngrijoreze, căci se oferise să vină imediat cu maşinuţa de golf de la Palacio.
Spusese că poate ţine legătura cu domnişoara Eastlake prin intermediul aparatului de emisie-recepţie. I-am spus că
lucrurile pot aştepta puţin. Era important, am precizat, dar nu urgent. Nu în sensul de 112, cel puţin. Şi era adevărat.
Dacă Tom urma să se sinucidă în croazieră, nu puteam face cine ştie ce ca să-l împiedic. Însă nu credeam că o va face atât timp cât mama şi fratele lui erau lângă el.
Nu aveam intenţia să-i spun lui Wireman că scotocisem pe furiş în poşeta fiicei mele; acesta era un lucru de care începusem mai mult sau mai puţin să mă ruşinez. Dar odată pornit, începând cu LINK-BELT, nu m-am mai putut opri. I-am spus aproape totul, încheind cu Tom Riley stând în capul scărilor ce duc la Micul Roz, palid şi mort şi lipsindu-i un ochi. Cred că în parte ceea ce m-a îndemnat să
continui a fost simpla realizare a faptului că Wireman nu mă poate trimite la cel mai apropiat azil de nebuni - nu avea nici-o autoritate legală. Pe de altă parte, oricât mă
atrăgeau bunătatea şi buna lui dispoziţie cinică, el era totuşi un străin. Uneori - deseori, cred - să spui poveşti care sunt stânjenitoare sau chiar de-a dreptul nebuneşti îţi vine mai uşor atunci când le spui unui străin. Cel mai mult, însă, am continuat dintr-o pură dorinţă de eliberare: mă simţeam ca un om care stoarce venin de şarpe dintr-o rană.
Wireman îşi turnă un nou pahar de ceai cu o mână pe care nu era tocmai sigur. Am găsit asta interesant şi alarmant.
Apoi aruncă o privire la ceasul de la încheietură, pe care îl purta în stilul infirmierelor, cu cadranul pe interiorul braţului.
– Într-o jumătate de oră sau pe acolo trebuie neapărat să
mă duc să văd ce face, spuse. Sunt sigur că e bine, dar...
– Şi dacă nu e? am întrebat. Dacă a căzut, sau ceva?
Scoase un aparat de emisie-recepţie din buzunarul pantalonilor de bumbac. Era subţire ca un telefon mobil.
– Mă asigur că-l are şi ea tot timpul alături. Mai sunt şi butoane de Reacţie Rapidă în toată casa, dar...
Se bătu cu degetul mare în piept.
– Eu sunt adevăratul sistem de alarmă, bine? Singurul în care am încredere.
Se uită în depărtare peste apă şi suspină.
– Suferă de Alzheimer. Nu-i încă într-o stare avansată, dar doctorul Hadlock spune că probabil o să degenereze rapid acum, că s-a instalat. Peste câţiva ani...
Ridică aproape posac din umeri, apoi se lumină la faţă.
– Luăm ceaiul în fiecare zi la patru. Ceai şi Oprah. Ce-ar fi să vii s-o întâlneşti pe stăpâna casei? Îţi ofer pe lângă şi o felie de plăcintă cu lămâie verde.
– Bine, am spus. S-a făcut. Crezi că ea mi-a lăsat mesajul ăla pe robotul telefonic despre Duma Key, cum că nu-i un loc cu noroc pentru fiice?
– Sigur. Deşi dacă te aştepţi la o explicaţie - dacă te aştepţi ca ea să-şi amintească măcar - îţi urez succes. Dar cred că te pot ajuta eu. Ai spus ceva despre fraţi şi surori ieri, şi n-am avut ocazia să te corectez. Ideea e că Elizabeth n-a avut decât surori. Au fost numai fete la părinţi. Cea mai în vârstă s-a născut în 1908 sau pe acolo. Elizabeth a apărut pe scenă în 1923. Doamna Eastlake a murit cam la două luni după ce a adus-o pe lume. Ceva infecţie. Sau poate a suferit o embolie... cine să ştie după atâta vreme?
Asta s-a petrecut aici, pe Duma Key.
– Tatăl nu s-a recăsătorit?
Tot nu-mi aminteam numele lui. Wireman îmi veni în ajutor.
– John? Nu.
– Doar nu vrei să-mi spui că a crescut şase fete în locul ăsta. E pur şi simplu prea gotic.
– A încercat, cu ajutorul unei bone. Dar fata cea mare a fugit cu un băiat. Domnişoara Eastlake a suferit un accident care aproape i-a curmat viaţa. Iar gemenele... Clătină din cap. Erau cu doi ani mai mari decât Elizabeth. În 1927, au dispărut. Se presupune că au încercat să meargă la înot, au fost trase de un curent de adâncime şi s-au înecat acolo, în caldo grande.
Ne-am uitat la apă pentru scurt timp - amăgitoarele valuri blânde alergând pe plajă în sus ca nişte căţeluşi - şi n-am spus nimic. Apoi am întrebat dacă Elizabeth îi povestise toate acestea.
– Pe unele dintre ele. Nu pe toate. Iar lucrurile pe care şi le aminteşte se bat cap în cap. Am descoperit pe un site dedicat trecutului acestei coaste a golfului o menţiune pasageră despre un incident care numai acesta putea fi.
Am purtat o scurtă corespondenţă prin e-mail cu un tip care e bibliotecar în Tampa.
Wireman ridică mâinile şi flutură din degete ca şi când ar fi bătut la maşină.
– Tessie şi Laura Eastlake. Bibliotecarul mi-a trimis copii ale ziarului din Tampa din 19 aprilie 1927. Titlul de pe prima pagină este foarte tăios, foarte sumbru, înfiorător.
Două cuvinte. AU DISPĂRUT.
