În după-amiaza de Anul Nou, m-am trezit dintr-un scurt, dar înviorător somn, gândindu-mă la un anumit tip de cochilie - de felul acela portocaliu cu pete albe. Nu ştiu dacă
am visat-o sau nu, dar voiam una. Eram pregătit să încep să experimentez cu vopsele şi mă gândeam că una dintre cochiliile acelea portocalii ar fi numai bună de aruncat în mijlocul unui apus în golful Mexic.
Am început căutările pe plajă luând-o spre sud, însoţit doar de umbra mea şi de două sau trei duzini de păsărele -
Ilse le numise ciripele - din acelea care scormonesc la nesfârşit după hrană la marginea apei. În depărtare, pelicanii planau, apoi îşi strângeau aripile şi cădeau ca nişte bolovani. Nu mă gândeam la exerciţii în după-amiaza aceea, nu-mi monitorizam durerea de la şold şi nu-mi număram paşii. Nu mă gândeam la nimic, de fapt; mintea mea plana asemenea pelicanilor înainte să-şi zărească cina în caldo largo, sub ei. Prin urmare, când am văzut în sfârşit genul de cochilie pe care-l doream şi m-am uitat îndărăt, am fost năucit de cât de mic devenise Marele Roz.
Am stat săltând cochilia portocalie în mână, simţind pe dată pulsaţia ca de cioburi în şold. Începea acolo şi pulsa în jos, pe tot piciorul. Totuşi, urmele pe care le vedeam întinzându-se înapoi către casă aproape că nu erau târşâite.
Mi-a trecut prin minte că până atunci mă menajasem -
poate puţin, poate destul de mult. Eu şi prostescul meu de Joc al Numerelor. Astăzi uitasem să-mi fac temător un minicontrol medical la fiecare cinci minute sau pe acolo. Pur şi simplu... plecasem la o plimbare. Ca orice om normal.
Aşa că aveam de ales. Mă puteam menaja pe drumul de întoarcere, oprindu-mă din când în când pentru a executa o întindere laterală recomandată de Kathi Green, ceea ce durea ca naiba şi nu părea să aibă niciun efect, sau puteam pur şi simplă să mă plimb. Ca orice om normal, sănătos.
Am hotărât în favoarea celei din urmă. Dar înainte să
pornesc, am aruncat o privire peste umăr şi am văzut un scaun de plajă dungat ceva mai încolo, spre sud. Lângă el era o masă cu o umbrelă dungată precum scaunul, deasupra ei. Un bărbat şedea în scaun. Ceea ce era doar o pată privind de la Marele Roz devenise acum un individ înalt, îndesat, îmbrăcat în jeanşi şi o cămaşă albă cu mânecile sumese până la coate. Părul lui era lung şi suflat de briză. Nu-i puteam desluşi trăsăturile; eram încă prea departe pentru asta. Mă văzu că mă uit şi făcu din mână. I-am răspuns la salut, apoi m-am întors şi am pornit cu paşi apăsaţi spre casă, călcând pe propriile-mi urme. Aceea a fost prima mea întâlnire cu Wireman.
II
Ultimul meu gând înainte să mă fure somnul în noaptea aceea a fost că probabil a doua zi a anului nou voi avea dureri prea mari ca să mai pot face doi paşi. Am fost încântat să descopăr că nu este aşa; o baie caldă a înlăturat imediat rigiditatea reziduală.
Aşa că sigur că am luat-o la picior din nou a doua zi după-amiază. Niciun ţel precis; nici-o promisiune de Anul Nou; niciun Joc al Numerelor. Doar un ins plimbându-se pe plajă, uneori apropiindu-se suficient de tare de rostogolirea uşoară a valurilor încât să împrăştie ciripelele într-un nor pestriţ. Luam câte o cochilie şi o băgăm în buzunar (peste o săptămână aveam să port la mine o pungă de plastic în care să-mi depozitez comorile). Când m-am apropiat destul ca să-l văd pe tipul îndesat cât de cât în detaliu - astăzi
purta o cămaşă albastră şi pantaloni kaki, şi aproape sigur era desculţ - m-am întors din nou şi am luat-o înapoi spre Marele Roz. Dar nu înainte să-l salut cu o fluturare de mână, la care el mi-a răspuns la fel.
Acela a fost adevăratul început al Marilor mele Plimbări pe Plajă. În fiecare după-amiază erau tot mai lungi, şi-l vedeam puţin mai clar pe bărbatul îndesat, în scaunul de plajă
dungat. Îmi era limpede că avea şi el rutina lui; dimineaţa ieşea cu bătrâna doamnă, împingând-o de-a lungul unei platforme de lemn pe care n-o putusem vedea de la Marele Roz. După-amiaza ieşea singur. Nu-şi dădea niciodată jos cămaşa, însă faţa şi braţele lui erau negre ca mobila veche într-o casă sobră. Lângă el, pe masă, erau un pahar înalt şi o carafă în care se putea afla apă cu gheaţă, limonada sau gin tonic. Îmi făcea mereu cu mâna; îi răspundeam mereu în acelaşi fel.
Într-o zi de la sfârşitul lui ianuarie, când redusesem distanţa dintre noi la nu mai mult de o zecime dintr-un kilometru, un al doilea scaun dungat apăru pe nisip. Un al doilea pahar, gol (dar înalt şi teribil de ademenitor), şedea pe masă. Când am fluturat din mână, el a fluturat mai întâi ca răspuns şi apoi mi-a arătat scaunul liber.
– Mulţumesc, dar încă nu! am strigat.
– Ei drăcie, vino aici! a strigat el la rândul lui. Te duc eu înapoi cu maşinuţa de golf!
Am surâs. Ilse pledase intens cazul maşinuţei de golf, ca să pot goni de-a lungul şi de-a latul plajei, speriind ciripelele.
– Nu e momentul încă, am spus, dar ajung eu şi la asta!
Orice-ar fi în carafa aia - ţine-o la gheaţă pentru mine!
– Tu ştii mai bine, muchacho! Schiţă un salut scurt.
– Până una-alta, croieşte-ţi ziua şi lasă-te croit de ea!
Mi-amintesc tot soiul de lucruri spuse de Wireman, dar cred că vorba aceasta e cea pe care o asociez cel mai puternic cu el, poate pentru că l-am auzit spunând-o înainte
să-i ştiu numele sau să-i strâng măcar mâna: Croieşte-ţi ziua şi lasă-te croit de ea.
III
În iarna aceea, Freemantle nu s-a limitat la plimbări; Freemantle a început şi să trăiască din nou. Iar asta îmi dădea o senzaţie al naibii de plăcută. Am ajuns la o concluzie într-o noapte vântoasă, când valurile bubuiau şi scoicile se ciorovăiau în loc să discute doar, cum făceau de obicei: Când aveam să ştiu că acest nou mod de a simţi este aievea, urma s-o duc pe Reba, Păpuşa Terapeutică, pe plajă, s-o îmbib cu lichid pentru aprinderea grătarului şi să-i dau foc. O adevărată înmormântare vikingă pentru cealaltă
viaţă a mea. De ce naiba nu?
Între timp, m-am delectat cu pictura. Şi am abordat-o aşa cum ciripelele şi pelicanii se avântă în apă. După o săptămână, am regretat că mi-am pierdut aşa de mult timp tăind frunză la câini cu creioanele colorate. I-am trimis lui Ilse un e-mail prin care îi mulţumeam că m-a înghiontit de la spate, iar ea mi-a trimis unul prin care îmi spunea că-n privinţa asta nu prea are nevoie de încurajări. Mi-a mai spus şi că The Hummingbirds cântaseră la o biserică mare din Pawtucket, Rhode Island - un soi de încălzire pentru turneu
- şi că toată congregaţia o luase razna, bătând din palme şi strigând „aleluia“. „Pe interval s-au legănat mulţi“, mi-a scris. „Ăsta e substitutul baptist pentru dans.“
În iarna acea mi-am făcut de asemenea foarte buni prieteni din internet, în general, şi din Google, în particular, clăpăcind tastatura cu o singură mână. În privinţa lui Duma Key, n-am găsit decât o hartă mică. Aş fi putut săpa mai adânc şi mai îndârjit, dar ceva îmi spunea să las asta în pace pentru moment. Ce mă interesa pe mine în mod deosebit erau întâmplările stranii petrecute în urma pierderii unor membre, şi din acestea am găsit cu toptanul.
Ar trebui să vă spun că, deşi luam cu un dram de îndoială
toate poveştile la care mă conducea Google, nu le respingeam complet nici pe cele mai gogonate, căci nu mă
îndoisem niciodată că propriile-mi experienţe stranii aveau legătură cu rănile pe care le suferisem - lovitura la aria lui Broca, braţul amputat, sau amândouă. Mă puteam uita oricând pofteam la schiţa pe care o făcusem cu Carson Jones în tricou cu Torri Hunter, şi eram sigur că domnul Jones cumpărase inelul de logodnă pentru Ilse de la Zales.
Mai puţin concrete, însă la fel de convingătoare pentru mine, erau tot mai irealele mele desene. Mâzgălelile de pe carneţelele de notat mesaje telefonice din fosta mea viaţă
nu trădau în niciun fel apusurile obsedante pe care le desenam acum.
Nu eram prima persoană care pierdea o parte a corpului doar pentru a câştiga altceva. În Fredonia, New York, un tăietor de lemne îşi retezase braţul în pădure şi apoi îşi salvase viaţa cauterizând ciotul de la încheietură. Mâna o dusese acasă, o pusese într-un borcan cu alcool, pe care îl depozitase în pivniţă. Trei ani mai târziu, mâna care nu se mai afla în continuarea încheieturii începuse totuşi să-i dea o senzaţie cumplită de frig. Bărbatul se dusese în pivniţă şi descoperise că un geam fusese spart şi că vântul iernatic sufla peste borcanul în care plutea mâna sa conservată.
După ce fostul tăietor de lemne a mutat borcanul aproape de cazan, senzaţia de frig cumplit a dispărut.
Un ţăran rus din Tura, în adâncul Siberiei, îşi pierduse braţul stâng de la cot într-un utilaj agricol şi-şi petrecuse tot restul vieţii ca descoperitor mistic de apă. Când stătea deasupra unui loc unde exista o sursă de apă, mâna şi braţul lui stâng, deşi acum inexistente, se răceau şi, în acelaşi timp, bărbatul încerca o senzaţie de umezeală.
