– Ţi-a intrat pe o ureche şi ţi-a ieşit pe cealaltă...

– Da.

– Numai că uneori asta nu e aşa de uşor de făcut.

– Nu.

– Uneori nu e nici corect, spuse Wireman.

– Nu despre asta e vorba, nu tocmai, dar îmi...

Am lăsat ideea neterminată şi am făcut un gest de abandon cu mâna.

– Îţi ajunge pentru a te simţi bine?

– Da, am spus. Mersi pentru ceai.

– Mai treci pe aici şi o să mai primeşti. Mă bronzez doar între două şi trei - o oră pe zi mi-este de ajuns - dar domnişoara Eastlake fie doarme, fie şi rearanjează

figurinele de porţelan aproape toată după-amiaza, şi sigur că nu ratează nici-o ediţie din Oprah, aşa că am timp.

Atâta, că nici nu ştiu ce să fac cu el, de fapt. Cine ştie? S-ar putea să găsim multe subiecte de discuţie.

– Bine, am spus. Sună bine.

Wireman rânji. Asta-l făcu să arate bine. Îmi oferi mâna şi eu i-am strâns-o din nou.

– Ştii ce cred eu? Prieteniile fondate pe râs sunt întotdeauna de bun augur.

– Poate că următoarea ta meserie va fi să scrii răvaşe pentru fursecuri chinezeşti, am spus.

– Există meserii şi mai urâte, muchacho. Mult mai urâte.

IV

Pe drumul spre casă, gândurile mi s-au întors la domnişoara Eastlake, o doamnă bătrână cu tenişi albaştri mari şi pălărie de pai cu boruri largi, care întâmplarea făcea să deţină (într-un fel) propria ei insulă în Florida. Nu era Mireasa Naşului, până la urmă, ci Fiica Latifundiarului şi, aparent, Mecena. Mintea mea făcuse încă una dintre acele alunecări de gândire şi nu reuşeam să-mi amintesc numele tatălui ei (ceva simplu, doar dintr-o silabă), dar îmi aminteam schema situaţiei, aşa cum o descrisese Wireman.

Nu auzisem niciodată de ceva asemănător, iar când îţi câştigi pâinea din construcţii, întâlneşti tot soiul de aranjamente imobiliare ciudate. Mi se părea, la drept vorbind, destul de ingenios... dacă, desigur, voiai să-ţi menţii mare parte din micuţul tău regat într-o stare de graţie necivilizatoare. Întrebarea era: de ce?

Parcursesem bună parte din drumul de întoarcere la Marele Roz, când mi-am dat seama că piciorul mă doare înfiorător de tare. Am şchiopătat înăuntru, am sorbit apă

direct de la robinetul din bucătărie, apoi mi-am croit drum prin living spre dormitorul principal. Am văzut că ledul robotului telefonic pâlpâia, însă nu aveam chef în clipa aceea de mesaje din cealaltă parte a lumii. Nu voiam decât să mă întind în pat.

M-am întins şi m-am uitat la lamele ventilatorului din tavan cum se rotesc încet. Nu mă descurcasem bine cu explicaţia lipsei unei proteze la braţ. Mă întrebam dacă

Wireman ar fi avut mai mult noroc cu Ce caută un avocat ca îngrijitor al unei fete bătrâne? Ce fel de nouă viaţă e asta?

Gândindu-mă încă la asta, am alunecat într-un somn scurt, fără vise şi foarte odihnitor.

V

Când m-am trezit, am făcut un duş fierbinte, apoi m-am dus în living să-mi verific robotul telefonic. Nu eram atât de rigid pe cât mă aşteptam, având în vedere plimbarea de trei kilometri pe care o făcusem. Poate că mâine aveam să

şontâcăi, dar în seara aceasta credeam că-mi va fi bine.

Mesajul era de la Jack. Spunea că mama lui îi făcuse legătura cu cineva pe nume Dario Nannuzzi, iar Nannuzzi ar fi fericit să arunce o privire la picturile mele între orele patru şi cinci, vineri după-amiaza - aş putea să aduc nu mai mult de zece dintre cele pe care le consider cele mai bune la Galeria Scoto? Nu schiţe; Nannuzzi voia să vadă doar produse finite.

Am simţit o furnicătură de nelinişte...

Nu, asta nu-i nici pe aproape de ce am simţit.

Stomacul mi se strânsese şi aş fi putut jura că viscerele mi-au căzut cu opt centimetri. Şi asta nu era cel mai rău.

Acea jumătate-furnicătură, jumătate-durere îmi năvăli în sus pe partea dreaptă a corpului şi-mi coborî pe braţul care nu mai exista. Mi-am spus că astfel de senzaţii - care echivalau cu transpiraţiile reci pe care le ai cu trei zile înaintea unei apariţii în public - sunt prosteşti. Făcusem odată un proiect de zece milioane de dolari împreună cu Consiliul Orăşenesc din St Paul, din care la vremea aceea făcea parte un om care devenise apoi guvernator de Minnesota. Fusesem alături de două fete la primele probe de dans, concursuri pentru majorete, cursuri de şoferie şi tot iadul adolescenţei. Ce era, în comparaţie cu asta, să

arăt câteva dintre tablourile mele unui tip de la o galerie de artă?

Cu toate acestea, am urcat scările spre Micul Roz cu călcâiele ca de plumb.

Soarele cobora, inundând micuţa încăpere cu o splendidă

şi improbabil lumină portocaliu-roşiatică, însă n-am simţit deloc imboldul de a încerca s-o surprind pe pânză - nu în seara asta. Lumina mă atrăgea, totuşi. Aşa cum te-ar atrage fotografia unei iubiri demult apuse, peste care dai din întâmplare când scotoceşti printr-o veche cutie cu suvenire. Iar mareea era în creştere. Până şi la etaj auzeam vocea scrâşnită a scoicilor. M-am aşezat şi am început să

caut prin amalgamul de pe masa mea cu de toate - o pană, o piatră netezită de apă, o brichetă de unică folosinţă

spălată până la un cenuşiu anonim. Acum nu la Emily Dickinson mă gândeam, ci la un vechi cântec folk: N-arată

bine soarele, mamă, cum străluceşte printre pomi. Nu erau pomi acolo afară, desigur, dar puteam pune unul la orizont dacă voiam. Puteam pune unul prin care să strălucească

apusul roşu. Salutare, Dali.

Nu mă temeam că mi se va spune că nu am talent. Mă

temeam că signor Nannuzzi îmi va spunea că am puţân talent. Că-l voi vedea cum ţine degetul mare şi arătătorul la distanţă de cam un centimetru unu faţă de celălalt şi că mă

sfătuieşte să-mi rezerv un loc la Festivalul de Artă Stradală

din Veneţia, că acolo în mod sigur îmi voi găsi succesul, mulţi turişti vor fi în mod categoric surprinşi de fermecătoarele mele imitaţii ale lui Dali.

Iar dacă asta făcea, dacă ţinea degetul mare şi arătătorul la distanţă de un centimetru unul faţă de celălalt şi dacă

spunea puţân, atunci eu ce făceam? Putea verdictul unui străin să-mi răpească nou-dobândita încredere de mine, să-mi fure această nouă şi stranie bucurie?

– Poate, am spus.

Da. Pentru că pictatul de tablouri nu se asemăna cu înălţatul de centre comerciale.

Cel mai uşor ar fi fost să anulez pur şi simplu programarea... numai că-i promisesem într-un fel lui Ilse, iar mie nu-mi stătea în fire să încalc promisiunile pe care le făceam copiilor mei.