Lumina se revărsa peste noi ca o ploaie albă pe când străbăteam la pas holul principal (Wireman mergea la pas; eu şontâcăiam) şi mi-am dat seama că, în pofida grandorii conacului, partea aceasta nu era decât un pasaj din acela care desparte secţiuni în locuinţele mai bătrâne şi mult mai umile din Florida. Stilul acela, aproape întotdeauna bazat pe lemn (uneori lemn refolosit) mai degrabă decât pe piatră, are chiar şi un nume: Florida Cracker.

Pasajul, plin de lumină graţie tavanului său lung de sticlă, era mărginit de ghivece. În capătul lui, Wireman coti la dreapta. L-am urmat într-un enorm salon răcoros. Un şir de geamuri dădeau spre o curte laterală plină de flori - fiicele mele le-ar fi ştiut pe majoritatea pe nume, Pam le-ar fi ştiut pe toate, însă eu nu recunoşteam decât ochiul-boului, păianjenul-albastru, socul canadian şi degetariţa. O, şi rododendronul. Mai erau multe altele. Dincolo de ele, pe un trotuar din dale albastre care probabil făcea legătura cu curtea principală, ţopăia un bâtlan cu ochi ageri. Părea deopotrivă gânditor şi posomorât, însă n-am văzut niciodată vreunul pe sol care să nu semene cu un puritan bătrân care se gândeşte la următoarea vrăjitoare pe care s-o ardă pe rug.

În mijlocul camerei se afla femeia pe care eu şi Ilse o văzuserăm în ziua în care încercam să explorăm Duma Key Road. Atunci era în scaun cu rotile, încălţată în tenişi albaştri. Astăzi stătea în picioare cu mâinile înfipte pe un cadru metalic, iar picioarele - mari şi foarte albicioase -

erau goale. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni largi cu talie înaltă, bej, şi o bluză de mătase de un maroniu-închis, cu umeri amuzant de largi şi mâneci lungi.

Era o vestimentaţie care mă duse cu gândul la Katherine

Hepburn în filmele alea vechi pe care le difuzează uneori Turner Classic Movies: Coasta lui Adam sau Femeia anului.

Doar că nu-mi aduceam aminte ca Hepburn să arate atât de bătrână, chiar şi atunci când era bătrână.

Încăperea era dominată de o masă lungă şi joasă de genul celor pe care tatăl meu le avea în pivniţă pentru trenuleţele lui electrice, numai că tăblia acesteia era dintr-un soi de lemn uşor - semăna cu bambusul - şi nu cu iarbă sintetică.

Era ticsită de căsuţe în miniatură şi figurine de porţelan: bărbaţi, femei, copii, animale domestice, animale sălbatice, creaturi de extracţie mitologică. Că veni vorba de creaturi mitologice, am văzut un cuplu de indivizi spoiţi pe faţă să

pară negri, care n-ar fi fost niciodată pe placul celor de la NAACP5.

Elizabeth Eastlake îl privi pe Wireman cu o expresie de dulce încântare pe care mie mi-ar fi făcut mare plăcere s-o desenez... deşi nu sunt sigur dacă cineva ar fi luat-o în serios. Nu sunt sigur dacă dăm vreodată crezare celor mai simple emoţii din arta noastră, cu toată că le vedem în jurul nostru zi de zi.

– Wireman! spuse ea. M-am trezit devreme şi m-am simţit atât de bine în compania porţelanurilor mele!

Avea un pronunţat accent de sudistă, care făcea ca porţelanuri să sune ca poHRţelanuhHRi.

– Uite, familia-i acasă!

La un capăt al mesei era macheta unui conac. De soiul celor cu stâlpi de susţinere. Gândiţi-vă la Tara din Pe aripile vântului şi n-o să greşiţi. Sau ghreşiţi, dacă vorbiţi ca Elizabeth. În jurul lui erau dispuse aproape o duzină de figurine, în cerc. Poziţia era ciudat de ceremonială.

– Într-adevăr este, aprobă Wireman.

5 Acronim pentru National Association for the Advancement of Colored People

- una dintre cele mai vechi organizaţi de apărare a drepturilor civile din America, având ca scop principal combaterea discriminări persoanelor de culoare (n. tr.).

– Şi clădirea şcolii! Vezi cum am pus copiii în faţa şcolii?

Hai să vezi!

– O să vin, dar ştii că nu-mi place să te ridici din pat în lipsa mea, zise el.

– Nu aveam chef să te chem prin aparatul ăla vechi de recepţie-emisie. Mă simt cu adevărat foarte bine. Hai să

vezi. Să vină şi noul tău prieten. O, ştiu cine eşti.

Surâse şi îmi făcu semn din deget să vin mai aproape.

– Wireman mi-a spus totul despre tine. Eşti noul chiriaş de la Salmon Point.

– El îi zice Marele Roz, interveni Wireman.

Femeia râse. Era genul de râs tabagic care se transformă

în tuse. Wireman trebui să se grăbească şi s-o ţină ca să nu cadă. Pe domnişoara Eastlake nu păru s-o deranjeze nici tuşea, nici faptul că Wireman o ţinuse.

– Îmi place asta! zise când putu să vorbească. O, mamă, ce-mi place asta! Hai să vezi cum am aranjat copiii în faţa şcolii, domnule...? Sunt sigur că mi s-a spus numele dumitale, dar îmi scapă, atâtea îmi scapă acum, eşti domnul...?

– Freemantle, am zis. Edgar Freemantle.

M-am dus alături de ei la masa de joacă; ea îmi oferi mâna. Nu era musculoasă, dar era, ca şi picioarele, destul de mare. Nu uitase delicata artă a salutului şi strânse cât de tare putu. De asemenea, în acelaşi timp mă privi cu un interes vesel. Îmi plăcea de ea, de faptul că recunoscuse că

are probleme cu memoria. Şi, Alzheimer au ba, mental sau verbal mă bâlbâiam mult mai mult decât o văzusem bâlbâindu-se pe ea până acum.

– Încântată de cunoştinţă, Edgar. Te-am mai văzut o dată, dar nu-mi amintesc când. O să-mi aduc eu aminte. Marele Roz! Sună bine!

– Îmi place casa, doamnă.

– Bun. Mă bucur dacă te mulţumeşte. E o casă de artişti, să ştii. Eşti şi tu artist, Edgar?

Mă privea cu ochii ei albaştri fără de prihană.

– Da, am spus.

Era mai uşor aşa, mai rapid şi poate că era chiar adevărat.

– Presupun că sunt.

– Sigur că eşti, dragă, am ştiut din prima. O să-mi trebuiască un tablou al tău. Wireman o să stabilească un preţ cu tine. E şi avocat, pe lângă că e un bucătar excelent, ţi-a spus asta?

– Da... nu... adică...

Eram pierdut. Discursul ei părea să fi mers pe prea multe piste, şi pe toate deodată. Wireman, pehlivanul, arăta de parcă s-ar fi muncit să nu râdă. Lucru care şi mie mi-a dat impulsul de a râde, desigur.

– Încerc să obţin tablouri de la toţi artiştii care au stat în Marele tău Roz. Am un Haring care a fost pictat aici. Dar şi o schiţă de Dali.

Asta mi-a reprimat impulsul de a râde.

– Serios?

– Da! Ţi-l arăt imediat, n-ai cum să nu-l vezi, e-n camera cu televizorul şi noi urmărim fără excepţie Oprah. Nu-i aşa, Wireman?

– Da, confirmă el şi aruncă o privire la cadranul ceasului de pe interiorul încheieturii.

– Dar nu e musai să o urmărim la oră fixă, pentru că avem o maşinărie minunată numită...

Se opri şi duse un deget la gropiţa dintr-o parte a bărbiei sale durdulii.

– Vito? Vito este, Wireman? El zâmbi.