M-am clătinat nesigur pe picioare, ţinând braţul întins în faţă pentru a-mi menţine echilibrul. Pe mama mă-sii.
Deasupra, un bâtlan plutea peste un cer tot mai întunecat, un proiectil tăcut cu gâtul lung.
– Mi-am vârât nasul, doar asta am făcut, mi-am vârât nasul, asta-i tot ce am făcut, şi am plătit preţul.
Adevărat. Dacă-mi venea din nou s-o strâng de gât, nu era vina nimănui, decât a mea. Nu trage cu ochiul prin gaura cheii dacă nu vrei să te simţi ofensat, scumpa mea mamă
obişnuia să spună. Eu trăsesem cu ochiul, eram ofensat, sfârşitul poveştii. Era viaţa ei acum, şi ceea ce făcea cu ea o privea. Ce mă privea pe mine era să renunţ la gând.
Întrebarea mea era însă dacă voi putea sau nu. Era mai greu decât să pocneşti din degete; chiar dacă pocneai din degetele de la o mână inexistentă.
Un val se umflă, unul suficient de mare să mă doboare din picioare. Pentru un moment am fost sub apă, respirând apă. Am ieşit la suprafaţă gâlgâind. Refluxul încercă să mă
tragă în larg odată cu nisipul şi scoicile. M-am împins spre mal în piciorul bun, lovind firav cu cel beteag, şi am izbutit să câştig puţin teren. Poate că eram confuz în privinţa unor lucruri, însă nu voiam să mă înec în golful Mexic. În privinţa asta nu eram confuz. M-am târât afară din apă cu părul atârnându-mi pe ochi, scuipând şi tuşind, trăgându-mi piciorul drept după mine ca pe o geantă mustind de apă.
Când am ajuns în sfârşit la porţiunea cu nisip uscat, m-am rostogolit pe spate şi m-am uitat ţintă la cer. O semilună
grasă naviga pe catifeaua negricioasă de deasupra acoperişului Marelui Roz. Părea foarte senină acolo sus. Aici jos era un om care se simţea opusul lui senin: înfiorat şi trist şi furios. Am întors capul pentru a mă uita la ciotul braţului, apoi am ridicat iar ochii către lună.
– Gata cu trasul cu ochiul, am spus. Din seara asta începe o nouă poveste. Gata cu trasul cu ochiul şi gata cu experimentele.
Şi chiar vorbeam serios. Dar cum am spus deja (iar Wireman a spus-o înaintea mea), ne păcălim singuri atât de des, că ne-am putea câştiga pâinea din asta.
5. WIREMAN
I
Prima dată când eu şi Wireman ne-am întâlnit în adevăratul sens al cuvântului, el a râs atât de tare, că a rupt scaunul în care şedea, iar eu am râs atât de tare, că
aproape am leşinat - am intrat de fapt în starea aceea de ameţeală care se numeşte „semileşin“. Acela era ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat la o zi după ce am aflat că
Tom Riley are o aventură cu fosta mea soţie (nu că dovezile mele ar fi fost luate în seamă în vreo sală de judecată), însă
era o prevestire a lucrurilor ce aveau să vină. N-a fost singura dată când am râs împreună. Wireman a fost multe lucruri pentru mine - nu în ultimul rând, soarta mea - însă
mai presus de orice mi-a fost prieten.
II
– Deci, spuse el când în sfârşit am ajuns la masa lui cu umbrelă dungată şi scaun liber faţă în faţă cu al lui. Iată că
soseşte şchiopătând străinul, aducând cu el o desagă plină
cu scoici. Ia loc, străin care şchiopătează. Udă-ţi gâtlejul.
Paharul cela te aşteaptă deja de zile bune.
Am pus punga de plastic - era într-adevăr ca o desagă - pe masă şi m-am întins spre el.
– Edgar Freemantle.
Mâna lui era scurtă, degetele boante, strânsoarea puternică.
– Jerome Wireman. Mi se spune Wireman, cel mai adesea.
M-am uitat la scaunul de plajă destinat mie. Era de genul celor cu spetează înaltă şi şezut lăsat, ca scaunul dintr-un Porsche.
– E ceva-n neregulă cu asta, muchacho? m-a întrebat Wireman, ridicând o sprânceană. Şi avea ce să ridice: sprâncene stufoase şi pe jumătate cărunte.
– Numai dacă nu râzi când va trebui să mă ridic de pe el, am spus.
El a zâmbit.
– Scumpule, trăieşte cum ai de trăit. Chuck Berry, o mie nouă sute şaizeci şi nouă.
M-am poziţionat lângă scaunul liber, am spus o rugăciune scurtă şi m-am aruncat. M-am lăsat pe stânga, cum fac mereu, ca să-mi cruţ şoldul beteag. N-am aterizat tocmai drept, însă am apucat braţele de lemn, m-am împins cu piciorul vânjos şi scaunul doar s-a legănat. Cu o lună în urmă m-aş fi prăvălit la pământ, dar acum eram mai zdravăn. Mi-o şi imaginam pe Kathy Green aplaudând.
– Bravo, Edgar, zise el. Sau ţi se spune Eddie?
– Spune-mi cum doreşti, răspund la amândouă. Ce ai în carafa aceea?
– Ceai verde cu gheaţă, spuse el. Foarte răcoritor. Vrei să
încerci?
– Mi-ar face mare plăcere.
Mi-am turnat un pahar, apoi l-am umplut pe al lui şi l-am ridicat. Ceaiul era doar vag verde. Ochii lui, prizonieri într-o reţea fină de riduri, erau mai verzi. Părul îi era negru, albit puţin la tâmple şi destul de lung. Când îl ridica vântul, vedeam o cicatrice în partea de sus a liniei părului, pe dreapta, în forma unei monede, dar mai mică. Purta costum de baie astăzi, şi picioarele-i erau la fel de maronii ca braţele. Părea voinic, însă mi se părea că arată obosit.
