Smuci degetul mare peste umăr, către pereţii albi şi şindrila portocalie.
– Care, dacă tot veni vorba, apare pe planul de detaliu al ţinutului sub numele de Heron's Roost, însă eu îi spun El Palacio de Asesinos.
– Tot de domnişoara Eastlake e vorba?
– Doi zero la tine, spuse el.
– De ce i-ai dat numele de Palatul Asasinilor?
– Păi, pe limba noastră eu îi spun „Vizuina Bandiţilor“, zise Wireman cu un zâmbet de scuze. Pentru că seamănă cu clădirea în care căpetenia răufăcătorilor dintr-un western de Sam Peckinpah şi-ar agăţa pălăria-n cui. În orice caz, sunt şase case frumuşele între Heron's Roost şi Salmon Point...
– La care eu îi spun Marele Roz, am intervenit. Pe limba noastră. El încuviinţă.
– El Rosado Grande. Bun nume. Îmi place. O să stai acolo...
cât de mult?
– Am închiriat casa pentru un an, dar sincer nu ştiu. Nu mă
tem de temperaturi ridicate - mi se pare că i se spune anotimpul capricios - dar trebuie avute în vedere şi uraganele.
– Mda, pe aici toţi avem în vedere sezonul uraganelor, mai cu seamă de când cu Charley şi Katrina. Însă casele dintre Salmon Point şi Heron's Roost vor fi goale cu mult înainte
de sezonul uraganelor. Precum tot restul lui Duma Key.
Care, apropo, putea la fel de bine să se cheme insula Eastlake.
– Adică tot ce-i aici este al ei?
– Asta-i complicat şi pentru un tip ca mine, care era avocat în cealaltă viaţă, zise Wireman. Odată ca niciodată, tatăl ei era proprietar peste toate, împreună cu o felie serioasă din Florida continentală, la est de aici. A vândut totul în anii treizeci, mai puţin Duma. Domnişoara Eastlake deţine porţiunea nordică, în privinţa asta nu încape îndoială.
Wireman făcu un gest amplu cu braţul pentru a cuprinde vârful nordic al insulei, parte pe care apoi avea s-o caracterizeze ca fiind cheală ca păsărică unei stripteuze.
– Terenul şi casele de pe el, de la Heron's Roost - cea mai luxoasă - până la Marele Roz al tău, cea mai extravagantă.
Acestea îi aduc un venit de care nu prea are nevoie, căci tatăl ei le-a lăsat copiilor şi mucho dinero.
– Câţi fraţi şi surori mai are în viaţă...
– Niciunul, răspunse Wireman. Fiica Naşului este cea din urmă.
Pufni pe nas şi clătină din cap.
– Tre' să încetez a-i mai spune aşa, zise el, mai mult pentru sine decât adresându-mi-se mie.
– Dacă aşa spui tu. Ce mă nedumereşte cu adevărat este de ce restul insulei nu e exploatat. Având în vedere nesfârşita explozie imobiliară din Florida, asta mi s-a părut o nerozie încă din ziua când am traversat prima dată podul.
– Vorbeşti ca un om cu cunoştinţe de specialitate. Ce eşti tu în cealaltă viaţă, Edgar?
– Proprietarul unei firme de construcţii.
– Iar zilele acelea au apus acum pentru tine?
Mă puteam eschiva - nu ştiam cât din mine să dau în vileag - dar n-am făcut-o. Sunt sigur că mutuala noastră
criză de râs a cântărit ceva în luarea acestei decizii.
– Da, am recunoscut.
– Şi-n viaţa asta ce eşti?
Am suspinat şi mi-am mutat privirea de la el. Spre golf, unde-ţi puteai scufunda toate vechile mizerii şi să le priveşti cum dispar fără urmă.
– Încă nu-mi dau bine seama. Am pictat un pic.
Şi am aşteptat ca el să râdă. N-a făcut-o.
– N-ai fi primul pictor care stă la Salm... Marele Roz. Casa aia are un trecut artistic demn de invidiat.
– Glumeşti.
Nu exista nimic în casă care să sugereze o atare ipoteză.
– O, da, făcu el. Alexander Calder a stat acolo. Keith Haring. Marcel Duchamp. Asta înainte ca eroziunea plajei să
pună casa în pericol de a cădea în apă. Făcu o pauză şi adăugă: Salvador Dali.
– Fugi d-aci! am strigat, apoi am roşit când el a înclinat din cap. Pentru un moment, am simţit cum mă năpădeşte toată
