speri. Şi, Edgar?

– Da, doamnă?

– Spune-mi Elizabeth. Nu suport să fiu o doamnă la capătul ăsta de viaţă. Ne-am înţeles?

Am încuviinţat.

– Cred că da, Elizabeth.

Ea zâmbi şi lacrimile pe care le avusese în ochi căzură.

Obrajii pe care aterizară erau bătrâni şi distruşi de riduri, însă ochii erau tineri. Tineri.

V

Zece minute mai târziu, eu şi Wireman stăteam din nou la capătul pasarelei de la Palacio. O lăsase pe stăpâna casei în tovărăşia unei felii de plăcintă de lămâi verzi, a unui pahar cu ceai şi a telecomenzii. Într-o pungă, eu aveam două

sendvişuri cu omletă. Spusese că se vor strica dacă nu le duc acasă, şi n-a trebuit să insiste prea mult. I-am cerut şi vreo două aspirine.

– Uite, spuse el, îmi pare rău de asta. Aveam de gând să te întreb întâi, crede-mă.

– Uşurel, Wireman.

El încuviinţă, dar nu se uită direct la mine. Se uita peste golf.

– Vreau doar să ştii că nu i-am promis nimic. Dar e... ca un copil acum. Aşa că face presupuneri ca şi copiii, bazându-se mai mult pe ce vrea decât pe fapte.

– Iar ce vrea e să i se citească.

– Da.

– Poeziile pe bandă sau compact-disc n-o satisfac?

– Nu. Zice că diferenţa dintre o înregistrare şi viul grai este ca deosebirea dintre ciupercile la conservă şi cele proaspete.

Zâmbi, dar tot nu voia să se uite la mine.

– De ce nu-i citeşti, Wireman? Continuând să se uite peste valuri, rosti:

– Pentru că nu mai pot.

– Nu mai poţi... De ce?

Se gândi la asta, apoi clătină din cap.

– Nu astăzi. Wireman e obosit, muchacho, şi ea o să stea trează la noapte. Trează şi pusă pe discuţii, plină de regret şi confuzie, crezând probabil că se află la Londra sau St Tropez. Am văzut semnele.

– O să-mi spui altă dată?

– Da. Suspină pe nas. Dacă tu o poţi arăta pe a ta, presupun c-o pot arăta şi eu pe a mea, deşi nu-i pe gustul meu. Eşti sigur că te descurci la întoarcere?

– Absolut, am spus, deşi şoldul îmi bubuia ca un motor mare.

– Te-aş duce cu maşinuţa de golf, sincer te-aş duce, dar când e în starea asta - terminologia clinică folosită de doctorul Wireman în cazul de faţă este Sclipitoare Mergând spre Prostire - se întâmplă să-şi pună în cap să spele geamurile... dau să şteargă rafturile de praf... sau să plece la plimbare fără cadru.

La acest gând, se cutremură. Gestul fu din categoria celor care la început sunt burleşti şi până la urmă ajung să fie sincere.

– Toţi încearcă să mă urce într-o maşinuţa de golf, am spus.

– O s-o suni pe soţia ta?

– Nu văd altă variantă, am zis.

El încuviinţă.

– Bravo, băiete! Poţi să-mi relatezi totul când o să vin să-ţi văd tablourile. Oricând e bine. Pot s-o sun pe o infirmieră -

Annmarie Whistler - dacă-ţi convine mai mult dimineaţa.

– Bine. Mersi. Şi mersi că m-ai ascultat, Wireman.

– Mersi că i-ai citit şefei. Buena suerte, amigo.

Am pornit pe plajă în jos şi parcursesem cam cincizeci de metri, când mi-a trecut ceva prin gând. M-am întors, crezând că Wireman va fi plecat, dar încă stătea acolo cu mâinile în buzunare şi cu vântul dinspre golf - tot mai răcoros - fluturându-i pe spate părul cărunt.

– Wireman!

– Ce-i?

– A fost şi Elizabeth artistă?

Nu-mi răspunse mult timp. Se auzi doar sunetul valurilor, mai puternic în seara aceasta, când le împingea vântul.

Apoi spuse:

– Interesantă întrebare, Edgar. Dacă ai întreba-o pe ea - şi te-aş sfătui să n-o faci - ar spune nu. Dar nu cred că ăsta este adevărul.

– De ce nu?

Însă el spuse doar:

– Ai face bine s-o iei la picior, muchacho. Înainte să ţi se înţepenească şoldul ăla.

Făcu o fluturare rapidă din mână, se întoarse şi plecă pe pasarelă în sus, urmându-şi umbra tot mai lungă, aproape înainte să-mi dau seama că pleca.

Am rămas locului încă un moment sau două, apoi m-am întors spre nord, mi-am fixat vizual ţinta asupra Marelui Roz şi am pornit spre casă. A fost un drum lung şi, înainte să

ajung, propria-mi umbră absurd alungită se pierdu între ierburile de pampas, dar până la urmă am ajuns. Valurile continuau să crească şi sub casă murmurul scoicilor devenise din nou o ceartă în toată regula.