CUM SE FACE UN DESEN (IV)

Începeţi cu ceea ce ştiţi, apoi reinventaţi totul. Arta emagie, nu încape îndoială, însă toate manifestările artistice,oricât ar fi ele de ciudate, îşi au originea în umila viaţă de zicu zi. Numai să nu fiţi surprinşi când flori bizare încolţescîntr-un sol de rând. Elizabeth ştia asta. Nu-i spusesenimeni; o învăţase pe pielea ei.

Cu cât desena mai mult, cu atât vedea mai mult. Cu câtvedea mai mult, cu atât îşi dorea mai mult să deseneze.

Aşa merg lucrurile. Şi cu cât vedea mai mult, cu atât îirevenea mai mult limbajul: mai întâi cele patru sau cincisute de cuvinte pe care le ştia în ziua în care căzuse dintrăsură şi se lovise la cap, apoi mult, mult mai multe.

Tati era uluit de rapiditatea cu care se dezvoltau înrafinament desenele ei. La fel şi surorile ei - deopotrivă

Marile Răutăţi şi gemenele (Nu Adie; Adie era în Europa cutrei prieteni şi două supraveghetoare de nădejde - EmeryPaulson, tânărul cu care avea să se căsătorească, nuintrase încă în scenă). Bona/menajera se minuna de ea, îispunea la petite obeah fille.

Doctorul care o îngrijea avertiză că fetiţa trebuie să aibă

mare grijă la efort şi la emoţii puternice, dacă nu vrea să

facă febră, dar în ianuarie 1926 alerga de colo-colo înpartea de sud a insulei, ducând cu ea maculatorul,încotoşmănată în „jacheta mea pffoasă şi ciuculei“,desenând totul.

Aceea a fost iarna în care-şi văzu familia plictisindu-se deocupaţia ei - Marile Răutăţi Maria şi Hannah întâi, apoiTessie şi Lo-Lo, apoi Tati, apoi chiar şi Nan Melda. Înţelegeaea oare că până şi geniul îşi pierde farmecul, când e luat îndoze mari? Poate că, într-un fel instinctual de copil,înţelegea.

Ce a urmat, culmea plictiselii lor, a fost hotărârea ei de a-iface să vadă minunea a ceea ce ea vedea reinventând lumea.

Începu faza ei suprarealistă; mai întâi păsările zburând cususul în jos, apoi animale umblând pe apă, apoi CaiiZâmbitori care-i aduseră într-o mică măsură renume. Şiatunci s-a schimbat ceva. Atunci s-a strecurat înăuntruceva întunecat, folosind-o pe micuţa Libbit drept unealtă.

Începu să-şi deseneze păpuşa, iar când făcu asta, păpuşaîncepu să vorbească.

Noveen.

Pe atunci Adriana se întorsese de la Gay Paree, şi oricumNoveen vorbea cel mai adesea pe vocea ascuţită şi veselă

a lui Adie, întrebând-o pe Elizabeth dacă nu poate să

ala-bala-parle-vu şi spunându-i să-mi ferme la buş. UneoriNoveen îi cânta până când adormea în timp ce desenele cufaţa păpuşii - mare şi rotundă şi toata maronie, mai puţinbuzele, care erau roşii - stăteau împrăştiate peste plapumalui Elizabeth.

Noveen cântă Frere Jacques, frere Jacques, dormi cumva?

Dormi cumva? Dorme-vu, dorme-vu?

Uneori, Noveen îi spunea poveşti - amestecate, darminunate - în care Cenuşăreasa purta pantofiorii roşiiprimiţi de la Oz şi Gemenii Bobbsey se pierdeau în PădureaFermecată şi găseau o casă din turtă dulce cu acoperiş

făcut din bomboane de mentă.

Dar atunci vocea lui Noveen se schimbă. Încetă să mai fievocea lui Adie. Încetă să mai fie vocea cuiva cunoscut deElizabeth, şi continua să vorbească până şi atunci cândElizabeth îi spunea să-şi ferme la buş. La început, poate că

vocea aceea a fost plăcută. Poate că a fost hazlie. Ciudată,dar hazlie.

Apoi lucrurile s-au schimbat, aşa-i? Pentru că arta estemagie, şi nu toată magia este albă.

Nici chiar pentru fetele mici.

7. ARTĂ DE AMORUL ARTEI

I

În dulăpiorul de băuturi din living era o sticlă de whisky simplu rafinat. Voiam o duşcă şi n-am luat-o. Voiam să

aştept, poate să mănânc unul dintre sendvişurile cu omletă

şi să pun la cale ce să-i spun, dar nici asta n-am făcut.

Uneori, singura cale de a o face este să o faci. Am luat telefonul fără fir cu mine în camera Florida. Era răcoare chiar şi cu glasvandul închis, dar într-un mod plăcut. M-am gândit că aerul rece îmi va ascuţi puţin simţurile. Şi poate că imaginea soarelui coborând după linia orizontului şi întinzându-şi auriul peste apă mă va calma. Pentru că nu eram calm. Inima îmi bubuia prea tare, îmi simţeam obrajii încinşi, şoldul mă durea ca naiba şi mi-am dat brusc seama, cu o reală groază, că îmi scăpase din gând numele soţiei mele. De fiecare dată când încercam să-l aflu, nu găseam decât peligro, cuvântul spaniol pentru pericol.

Am hotărât că am totuşi nevoie de un lucru înainte să sun în Minnesota.

Am lăsat telefonul pe canapeaua plină de te miri ce, am şchiopătat până în dormitor (mergând acum pe cârjă; eu şi cârja aveam să fim inseparabili până la ora de culcare) şi am luat-o pe Reba. O singură privire în ochii ei albaştri a fost de ajuns ca să-mi amintesc numele lui Pam, şi bătăile inimii mi-au încetinit. Cu fetişcana mea între coaste şi ciotul braţului, cu picioarele ei roz fără oase bălăbănindu-se, mi-am croit drum înapoi în camera Florida şi m-am aşezat.

Reba îmi căzu în poală şi am dat-o deoparte cu un ghiont, aşa încât rămase cu faţa la soarele în asfinţit.

– Dacă te uiţi prea mult la el, o să orbeşti, am spus.

Desigur, asta e toată distracţia. Bruce Springsteen, 1973

sau pe acolo, muchacho.

Reba nu răspunse.

– Ar trebui să fiu la etaj, pictând asta, i-am spus. Să fac, futu-i, artă de amorul, futu-i, artei.

Niciun răspuns. Ochii mari ai Rebei nu sugerau nimănui în special că era prizonieră alături de cel mai rău om din America. Am luat telefonul fără fir şi l-am scuturat în faţa ei.

– Reuşesc eu, am spus.

Nimic din partea Rebei, însă mi se părea că arată

îndoielnică. Sub noi, scoicile îşi continuau cearta pornită de vânt: Ba da, ba nu, o, ba da.

Îmi doream să discut mai departe problema cu Păpuşa Terapeutică. În schimb, am format numărul de la ceea ce înainte fusese casa mea. Pe acesta n-am avut nici-o problemă să mi-l amintesc. Spera să-mi răspundă robotul.

În schimb, mi-a răspuns Pam însăşi, părând fără suflu.

– Hei, Joanie, slavă Cerului că suni din nou. Sunt în întârziere şi speram ca programarea noastră de la trei şi un sfert ar putea fi...

– Nu e Joanie, am zis. Am dus mâna după Reba şi am tras-o înapoi în poală fără să mă gândesc la asta. Sunt Edgar. Şi s-ar putea să fii nevoită să anulezi programarea de la trei şi un sfert. Avem ceva de discutat şi e important.

– Ce s-a întâmplat?

– Cu mine? Nimic. Sunt bine.

– Edgar, putem vorbi mai târziu? Trebuie să-mi coafez părul şi sunt în întârziere. Mă întorc la şase.