– Asta doare, am spus.

– Splendid, zise ea şi închise.

Am mai rămas o vreme pe canapea, urmărind cum apusul se luminează şi aerul din camera Florida se răceşte.

Oamenii care cred că nu există iarnă în Florida se înşală

amarnic. Doi centimetri şi jumătate de zăpadă au căzut în Sarasota în 1977. Presupun că de răcit se răceşte peste tot.

Pun pariu că ninge chiar şi-n iad, deşi mă îndoiesc că se depune.

II

Wireman sună a doua zi imediat după prânz şi întrebă

dacă mai e invitat să-mi vadă tablourile. Am simţit o urmă

de îndoială, amintindu-mi promisiunea lui (sau ameninţarea) de a-şi spune fără ocolişuri opinia, dar i-am spus să vină numaidecât.

Le-am înşiruit la vedere pe cele care mi se păreau a fi cele mai bune şaisprezece... deşi în lumina clară şi rece a acelei după-amiezi de ianuarie toate mi se păreau cam aiurea.

Schiţa pe care i-o făcusem lui Carson Jones era încă pe raftul dulapului din dormitor. Am luat-o de acolo, am prins-o pe o bucată de plastic şi am proptit-o la capătul şirului.

Culorile în creion păreau neglijente şi simple în comparaţie cu cele în ulei, şi sigur că schiţa era mai mică decât restul tablourilor, însă eram de părere că avea ceva ce le lipsea celorlalte.

M-am gândit să scot desenul pelerinei roşii, apoi am renunţat. Nu ştiu de ce. Poate doar pentru că îmi dădea fiori. Am scos în schimb Prima - schiţa în creion a petrolierului.

Wireman veni într-o maşinuţă de golf albastru aprins cu dungi galben-sport. Nu trebui să sune la clopoţel. Eram la uşă să-l întâmpin.

– Eşti cam tras la faţă, muchacho, zise el, intrând.

Relaxează-te. Nu-s doctor şi ăsta nu-i cabinet medical.

– Nu mă pot abţine. Dacă asta ar fi o clădire şi tu ai fi inspectorul în construcţii, nu m-aş simţi aşa, dar...

– Dar aia era cealaltă viaţă a ta, spuse Wireman. Asta-i cea nouă, în care n-ai apucat încă să-ţi rozi papucii.

– Cam asta era ideea.

– Ba bine că nu. Că tot veni vorba de existenţa ta anterioară, ţi-ai sunat soţia în legătură cu trebuşoara aia pe care ai discutat-o cu mine?

– Am sunat-o. Vrei povestea foc-cu-foc?

– Nu. Vreau să ştiu doar dacă te mulţumeşte felul în care a decurs discuţia.

– N-am mai purtat o discuţie aşezată cu Pam de când m-am trezit în spital. Dar sunt aproape sigur c-o să

vorbească cu Tom.

– Atunci presupun că asta ajunge, porcuşor. Babe, 1995.

Intrase acum şi se uita curios în jur.

– Îmi place cum ai aranjat aici.

Am izbucnit în râs. Nici măcar nu dădusem jos anunţul cu

„fumatul interzis“ de pe televizor.

– I-am cerut lui Jack să pună o bandă de alergare la etaj, aia e nouă. Ai mai fost pe aici, să înţeleg?

Îmi oferi un surâs enigmatic.

– Cu toţii am mai fost pe aici, amigo - locul ăsta stârneşte pasiuni mai mari ca fotbalul profesionist. Peter Straub, circa 1985.

– Nu înţeleg.

– Lucrez pentru domnişoara Eastlake deja cam de şaisprezece luni, cu o scurtă şi incomodă abatere la St Pete când insulele au fost evacuate din calea uraganului Frank.

În orice caz, ultimii oameni care au închiriat Salmon Point -

scuză-mă, Marele Roz - au stat doar două săptămâni din

cele opt, cât era perioada de închiriere, după care s-au dus în plata Domnului. Fie nu le-a plăcut casa, fie casa nu i-a plăcut pe ei.

Wireman ridică mâini de fantomă deasupra capului şi făcu paşi mari, tărăgănaţi, de fantomă, pe covorul albastru-pal din living. Efectul fu în mare parte stricat de cămaşa sa, care era imprimată cu păsări şi flori tropicale.

– După aceea, orice s-ar fi plimbat prin Marele Roz... s-a plimbat în singurătate!

– Shirley Jackson, am spus. Circa nu ştiu cât.

– Mda. Oricum, Wireman sublinia o idee, sau încerca asta.

Marele Roz ATUNCI!

Făcu un gest amplu cu braţele, de cuprindere a întregului spaţiu.

– Mobilat în acel popular stil Florida cunoscut drept Închiriază-mă de Secol Douăzeci şi Unu! Marele Roz ACUM!

Mobilat în stilul Închiriază-mă de Secol Douăzeci şi Unu, plus o bandă de alergare Cybex la etaj şi... Miji ochii. Ce zăresc şezând pe canapea în camera Florida e o păpuşă

Luciile Ball cumva?

– Aia e Reba, Regina Terapiei Antifurie. Mi-a fost dăruită de prietenul meu, Kramer, psiholog.

Dar nu era corect. Braţul lipsă începu să mă furnice nebuneşte. Pentru a zece mia oară am încercat să mă

scarpin la el şi m-am scărpinat în schimb la coastele încă în convalescenţă.