– Că sunt o Mamas Bahamas! zise o voce tabagică, dar inconfundabil veselă.
– Aşa e, este, reluă Tom. Ne întoarcem pe 8 februarie.
Între timp, puteţi lăsa un mesaj... Când, George?
– Când auziţi zunetul de zip! strigă o voce masculină.
– Corect! se arătă Tom de acord. Zunetul de zip. Sau puteţi suna la biroul meu.
Dădu numărul, după care toţi trei spuseră:
– BON VOYAGE!
Am închis fără a spune ceva. Nu sunase ca mesajul de adio al unui om care se gândeşte la sinucidere, dar sigur că
se aflase alături de cei dragi (cei care, mai apoi, erau cei mai îndreptăţiţi să spună „Părea în toane bune“) şi...
– Cine spune că va fi o sinucidere? am întrebat încăperea goală... şi apoi m-am uitat în jur temător, pentru a mă
asigura că este goală. Cine spune că s-ar putea să nu fie un accident? Sau chiar crimă? Presupunând că n-a avut loc deja?
Dar dacă se întâmplase deja, cineva probabil că m-ar fi sunat. Poate Bozie, dar cel mai probabil Pam. De asemenea...
– E sinucidere, am spus de data aceasta ritos încăperii. E
sinucidere şi nu s-a petrecut încă. Aceea a fost o avertizare.
M-am ridicat şi m-am dus pe cârjă în dormitor. Foloseam cârja mai puţin în ultimul timp, dar în seara asta o voiam, chiar o voiam.
Fata mea cea bună era proptită în şezut de pernele din partea de pat ce ar fi aparţinut unei femei în carne şi oase, dacă încă aş mai fi avut una. M-am aşezat, am ridicat-o şi am privit-o în ochii aceia mari şi albaştri, plini de o surprindere caricaturală: Ooo, om rău ce eşti! Reba a mea, care semăna cu Lucy Ricardo.
– A fost ca Scrooge primind vizita Fantomei Crăciunului Ce-Va-Să-Vie, i-am spus. „Astea sunt lucruri ce pot să fie.“
Reba nu oferi nici-o opinie pe marginea acestei idei.
– Dar ce să fac? N-a fost ca în tablouri. N-a fost deloc ca în tablouri!
Dar aşa fusese, iar eu ştiam asta. Atât picturile, cât şi viziunile îşi aveau originea în creierul uman, iar ceva în creierul meu se schimbase. Mă gândeam că schimbarea survenise ca rezultat al combinaţiei potrivite de răni. Sau al uneia greşite. Contralovitură. Aria lui Broca. Şi Duma Key.
Insula era... ce?
– Insula o amplifică, i-am spus Rebei. Nu-i aşa? Ea nu înainta nici-o opinie.
– E ceva aici şi acţionează asupra mea. E posibil chiar să
mă fi chemat? Această noţiune îmi făcu pielea de găină.
Sub mine, scoicile scrâşneau una pe alta când valurile le ridicau şi apoi le lăsau la loc. Era mult prea uşor să-mi imaginez cranii în loc de scoici, cu miile la număr, toate scrâşnind din dinţi deodată când veneau valurile.
Oare Jack spusese că mai era o casă acolo undeva, în sălbăticie, lăsată în paragină? Aşa credeam. Când eu şi Ilse încercaserăm să mergem într-acolo, drumul se stricase
repede. La fel şi stomacul lui Ilse. Mie-mi fusese bine la măruntaie, dar putoarea florei dimprejur fusese insuportabilă şi furnicătura de la braţul meu lipsă fusese şi mai şi. Wireman păruse alarmat când i-am spus despre explorarea noastră eşuată. Duma Key Road nu-i pentru un tip în starea ta, spusese. Mai exact, care era starea mea?
Reba continua să nu-şi dea cu părerea.
– Nu vreau să se întâmple asta, am spus moale.
Reba se uită în sus la mine. Eram un om rău, asta era părerea ei.
– La ce eşti bună? am întrebat şi am aruncat-o în lături.
Ateriza cu faţa în jos pe pernă, cu fundul în sus şi cu picioruţele de bumbac roz crăcănate, arătând exact ca o târfă mică. Ooo, om rău ce eşti, într-adevăr.
Am lăsat fruntea în jos, m-am uitat la covorul dintre genunchii mei şi m-am frecat la ceafă. Muşchii de acolo erau încordaţi. Păreau făcuţi din fier. Nu mai avusesem o migrenă deja de o vreme, dar dacă muşchii aceia nu se destindeau repede, la noapte urma să am una cât toate zilele. Simţeam nevoia să mănânc ceva, acesta era un început. Ceva liniştitor. Una dintre cinele alea îngheţate, doldora de calorii, suna numai bine - de genul celor la care le tai celofanul ce acoperă carnea îngheţată şi sosul, le bagi pentru şapte minute la microunde, apoi le înfuleci ca un sălbatic.
Dar am mai stat locului un timp. Aveam multe întrebări şi majoritatea probabil îmi depăşeau puterea de a răspunde.
Recunoşteam asta şi o acceptam, învăţasem să accept multe lucruri din ziua în care îmi măsurasem puterile cu macaraua. Dar mă gândeam că trebuie să încerc măcar un singur răspuns înainte să mă pot convinge să mănânc, oricât de înfometat aş fi fost. Telefonul de pe noptieră era al casei. Era fermecător de demodat, modelul Princess cu disc rotativ. Stătea pe un index telefonic alcătuit în mare parte din Pagini Aurii. Am dat la secţiunea subţire cu pagini albe, spunându-mi că n-o voi găsi pe Elizabeth Eastlake, dar am
găsit-o. Am format numărul. A sunat de două ori, apoi a răspuns Wireman.
– Alo, aici reşedinţa Eastlake.
Vocea aceea perfect modulată aproape că nu-l trăda deloc pe omul care râsese suficient de tare încât să-şi rupă
scaunul, şi dintr-odată asta mi s-a părut cea mai proastă
idee din lume, însă altă variantă nu vedeam.
