– Vreodată, soţia ta te-a...
M-am oprit, brusc conştient din nou că îl cunoscusem pe omul acesta cu doar o zi în urmă. Era uşor să uiţi asta.
Wireman era dus cu pluta.
– Nu, amigo, din câte ştiu eu. N-a făcut decât să mă
părăsească prin moarte. Chipul lui era de o inexpresivitate absolută.
– Să nu intrăm în subiectul ăsta, bine?
– Bine.
– Ce trebuie să ţii minte despre gelozie e că vine şi se duce. Ca ploile trecătoare de după-amiază aici, în anotimpul capricios. Ai depăşit faza, spui.
Aşa şi trebuie, pentru că nu mai eşti capesino-ul ei.
Întrebarea e ce-o să faci în privinţa celuilalt lucru. Cum îl împiedici pe tipul ăsta să se sinucidă? Pentru că ştii ce se
întâmplă după ce fericita croazieră în familie se încheie, corect?
Pentru un moment, n-am spus nimic. Traduceam acea ultimă bucăţică de spaniolă, sau asta încercam să fac. Nu mai eşti ţăranul ei, asta să fie? Dacă da, suna trist a adevăr.
– Muchacho? Următoarea ta mişcare?
– Nu ştiu, am spus. Are e-mail, dar ce să-i scriu? „Dragă
Tom, nu mă lasă nicicum ideea că te gândeşti la sinucidere, te rog să-mi răspunzi cât de repede“? Pun pariu că oricum nu-şi verifică e-mailul cât e-n vacanţă. Are două foste soţii şi uneia încă-i plăteşte pensie alimentară, dar nu e apropiat de niciuna. A avut un copil, care a murit însă în primele luni de viaţă - spina bifida, cred - şi... ce? Ce?
Wireman se întorsese cu spatele şi şedea tolănit în scaun, uitându-se peste apă, unde pelicanii făceau plonjoane pentru a-şi sorbi şi ei ceaiul de la ora cinci. Limbajul său corporal sugera dezgust.
Se întoarse înapoi cu faţa.
– Nu te mai fâstâci. Ştii prea bine cine îl cunoaşte. Sau crezi că ştii.
– Pam? Te referi la Pam? Se uită doar la mine.
– Ai de gând să vorbeşti, Wireman, sau doar să şezi acolo?
– Trebuie să văd ce-mi face stăpâna. S-o fi trezit deja şi o să vrea gustările de la ora patru.
– Pam ar zice că-s nebun! La naiba, ea încă mai crede că-s nebun.
– Convinge-o.
Apoi se înmuie puţin.
– Uite, Edgar. Dacă ea a fost atât de aproape de el cât crezi tu, trebuie să fi văzut semnele prevestitoare. Iar tu nu poţi decât să încerci. Entiendes?
– Nu înţeleg ce înseamnă asta.
– Înseamnă s-o suni pe nevastă-ta.
– E fosta mea nevastă.
– Nu. Până când nu ţi-o ştergi din cap, divorţul e doar o ficţiune juridică. De aia te doare în cot ce crede ea despre
starea sănătăţii tale mentale. Dar dacă ţii şi la tipul ăsta, o vei suna şi-i vei spune că ai motive să crezi că omul plănuieşte să-şi facă de petrecanie.
Se opinti din scaun, apoi întinse mâna.
– Gata cu palavrele. Haide s-o cunoşti pe şefă. N-o să-ţi pară rău. Între şefe, ea-i una destul de simpatică.
Am acceptat mâna lui şi l-am lăsat să mă tragă din ceea ce presupuneam că este un scaun de plajă de rezervă.
Avea priză puternică. Ăsta e un alt lucru pe care nu-l voi uita niciodată despre Jerome Wireman; omul avea priză
puternică. Pasarela ce ducea spre poarta din zidul din spate era lată doar pentru o persoană, aşa că am mers pe urmele lui, înaintând sprinţar-şontâcăit. Când ajunse la poartă -
care era o versiune mai mică a celei din faţă şi arăta la fel de spaniolă ca graiul nonşalant al lui Wireman - se întoarse spre mine, surâzând puţin.
– Josie vine să deretice marţea şi joia, şi e dispusă să
ciulească urechea la domnişoara Eastlake cât timp doarme după-amiază - ceea ce înseamnă că aş putea veni să arunc o privire la tablourile tale mâine pe la două, dacă eşti de acord.
– De unde ştiai că vreau asta? Încă-mi adunam tupeul să
te întreb.
