Dar acum blestemat să fiu dacă în jurul meu nu stătea acum toată lumea din galerie. Cei care se aflaseră în faţă, uitându-se la florile doamnei Shachat, fuseseră atraşi pur şi simplu de curiozitate. Era o adunare cordială; văzusem pâlcuri asemănătoare stând în jurul găurilor din gardurile de lemn ale şantierelor.
– Vă spun eu cum se procedează, grăi alt individ cu ten de Michigan.
Era pântecos, pe nas afişa o mică grădină de flori-de-gin şi purta o cămaşă tropicală care-i ajungea aproape până la genunchi. Încălţările lui albe se asortau cu părul alb, impecabil pieptănat.
– E simplu. Doar doi paşi. Pasul unu este să-mi spuneţi cât cereţi pe tabloul acela. Arătă spre Apus cu pescăruş. Pasul doi este să vă scriu un cec.
Restrânsul grup râse. Dario Nannuzzi tăcu. În schimb, îmi făcu semn să vin.
– Iertaţi-mă, i-am zis bărbatului cu păr alb.
– Potul tocmai a urcat, prietene, îi spuse cineva Florii-de-gin, şi se auziră râsete.
Flori-de-gin râse şi el, dar nu părea foarte amuzat. Am observat toate acestea ca într-un vis. Nannuzzi îmi surâse, apoi se întoarse spre clienţii care încă-mi priveau tablourile.
– Doamnelor şi domnilor, domnul Freemantle n-a venit astăzi ca să vândă, ci doar pentru a afla o părere despre lucrările sale. Vă rog să respectaţi intimitatea sa şi situaţia mea profesională.
Orice ar mai fi şi asta, mi-am spus amuzat.
– V-aş putea cere să inspectaţi operele expuse cât timp noi ne retragem în spate? Doamna Aucoin, domnul Brooks şi domnul Castellano vor fi bucuroşi să vă răspundă la toate întrebările.
– Părerea mea e că ar trebui să faceţi contract cu omul acesta, zise o femeie cu privire aspră şi cu părul cărunt
strâns la spate în coc, pe al cărei chip încă se mai întrezăreau urmele frumuseţii.
La aceasta, se auziră ici-colo aplauze. Sentimentul că sunt într-un vis se aprofunda.
Un tânăr delicat pluti spre noi venind din spate. Nannuzzi probabil că-l chemase, însă blestemat să fiu dacă ştiam cum. Discutară grăbit, după care tânărul scoase o rolă mare de abţibilduri. Erau ovaluri cu literele NDV stanţate în argint. Nannuzzi luă unul, se aplecă spre primul tablou, apoi ezită şi-mi aruncă o privire de reproş.
– Astea n-au fost sigilate în niciun fel.
– Ăă... presupun că nu, am zis. Mă îmbujoram din nou. Eu nu... ştiu exact ce înseamnă asta.
– Dario, ai de-a face aici cu un veritabil primitiv american, zise femeia cu aspect sever. Dacă pictează de mai mult de trei ani, îţi fac cinste cu cina la Zoria's, dar şi cu o sticlă de vin. Îşi întoarse chipul ridat, dar încă superb, spre mine.
– Când şi dacă va fi ceva despre care să scrii, Mary, zise Nannuzzi, o să te chem eu însumi.
– Ai face bine. Şi nici n-o să întreb cum îl cheamă - vezi ce fată cuminte sunt?
Flutură din degete spre mine şi se furişă prin grupul restrâns de oameni.
– Nici nu prea e nevoie să întrebi, spuse Jack şi sigur că
avea dreptate.
Semnasem toate tablourile în ulei în colţul din stânga jos, le semnasem la fel de îngrijit cum făcusem cu toate facturile, ordinele de muncă şi contractele în cealaltă viaţă
a mea: Edgar Freemantle.
VII
Nannuzzi se mulţumi să lipească abţibildurile cu NDV în colţul din dreapta sus al tablourilor, unde acestea stăteau drepte, aidoma marcajelor într-un biblioraft. Apoi ne
conduse pe mine şi pe Wireman în biroul său. Jack fu invitat şi el, dar alese să rămână cu tablourile.
În birou, Nannuzzi ne oferi cafea, pe care am refuzat-o, şi apă, pe care am acceptat-o. Eu am mai acceptat şi două
capsule de Tylenol.
– Cine era femeia aceea? întrebă Wireman.
– Mary Ire, răspunse Nannuzzi. E un reper pe scena artistică a Coastei însorite. Publică un ziar cu ştiri culturale cu distribuire gratuită, intitulat Boulevard. Apare o dată pe lună aproape tot anul, o dată la două săptămâni în sezonul turistic. Locuieşte în Tampa - într-un coşciug, potrivit unor guri-rele din branşă. Noii artişti locali sunt specialitatea ei.
– Părea extrem de tăioasă, observă Wireman.
Nannuzzi ridică din umeri.
– Mary e de treabă. A ajutat mulţi artişti şi e printre noi de când lumea. Asta îi dă importanţă într-un oraş în care trăim
- în bună măsură - din comerţ de tranzit.
– Înţeleg, spuse Wireman. Eram bucuros că cineva înţelegea. E o îndrumătoare.
– Mai mult, spuse Nannuzzi. E un soi de diriguitoare. Ne place s-o ţinem fericită. Dacă reuşim, desigur.
Wireman încuviinţă din cap.
– Există o frumuşică simbioză artist-galerie aici, pe coasta de vest a Floridei. Mary Ire o înţelege şi o cultivă. Aşa încât dacă cei de la Galeria Happy Art din josul străzii ar descoperi că pot vinde tablouri cu Elvis făcute din macaroane pe catifea, cu zece mii de dolari bucata, Mary i-ar...
– I-ar scoate în afara terenului, zise Nannuzzi. Contrar credinţei snobilor pasionaţi de artă - îi recunoşti de obicei după veşmintele negre şi mobilele mititele - noi nu coborâm ştacheta.
– Ţi-ai luat piatra de pe inimă? întrebă Wireman, fără a zâmbi.
– Aproape, răspunse el. Tot ce spun e că Mary ne înţelege situaţia. Noi vindem lucruri de calitate, cei mai mulţi dintre
noi, şi uneori vindem lucruri de calitate superioară. Facem tot posibilul să descoperim şi să stimulăm dezvoltarea noilor artişti, dar unii dintre clienţii noştri sunt prea bogaţi ca să facă asta bine. Mă gândesc la indivizi precum domnul Costenza de afară, care flutura carnetul de cecuri în aer, şi la doamnele care vin însoţite de căţeluşi vopsiţi în culori asortate cu cele mai recente haine achiziţionate.
Nannuzzi îşi arătă dinţii într-un zâmbet pe care eram dispus să pariez că nu mulţi dintre clienţii lui înstăriţi îl văzuseră vreodată. Eram fascinat. Asta era o cu totul altă
lume.
– Mary face cronica fiecărei noi expoziţii la care reuşeşte să ajungă, adică aproape toate, şi credeţi-mă, nu toate cronicile ei sunt la superlativ.
– Dar majoritatea sunt? întrebă Wireman.
– Sigur, pentru că majoritatea expoziţiilor sunt bune. Ţi-ar spune că foarte puţine dintre lucrurile pe care le vede sunt nemaipomenite, pentru că nu asta produc din principiu zonele cu vad turistic, dar bune? Da. Lucruri pe care oricine le poate agăţa pe perete, pentru ca apoi să le arate şi să
spună „Am cumpărat asta“ fără niciun fior de stânjeneală.
