El ridică din umeri.
– E cam limpede că vrei să le vadă cineva înainte să le arăţi tipului de la galeria aia. În afară de fiica ta şi de puştiul care-ţi face comisioane, adică.
– Programarea e pentru vineri. Mă înspăimântă.
Wireman flutură mâna în aer şi zâmbi.
– Nu te îngrijora, zise. Făcu o pauză. Dac-o să cred că
lucrările tale-s de rahat, asta o să-ţi şi spun.
– E bine aşa.
El aprobă din cap.
– Voiam doar să fim lămuriţi.
Apoi deschise poarta şi mă conduse în curtea de la Heron's Roost, cunoscut şi ca Palacio de Asesinos.
II
Văzusem deja curtea în ziua când folosisem intrarea pentru a întoarce maşina, dar atunci nu aruncasem decât o privire. Eram concentrat mai mult pe cum să ajungem, eu şi fiica mea cenuşie la faţă şi toată numai ape, înapoi la Marele Roz. Observasem terenul de tenis şi dalele de un albastru-rece, însă îmi scăpase complet iazul cu crapi japonezi. Terenul de tenis era măturat şi pregătit de acţiune, suprafaţa lui fiind cu două nuanţe mai închisă la culoare decât dalele din curte. O răsucire a manetei de crom întindea fileul, gata de joc. Un coş plin de mingi stătea pe picioare de sârmă şi mă duse cu gândul pentru scurt timp la schiţa pe care Ilse o luase cu ea în Providence: Sfârşitul jocului.
– Într-una dintre zilele astea, muchacho, zise Wireman, indicând terenul pe lângă care treceam. Încetinise pasul, ca să-l pot prinde din urmă. Tu şi eu. O să te iau uşor - doar voleuri şi serve - dar tânjesc să lovesc cu racheta.
– Voleuri şi serve ceri în schimbul evaluării câtorva tablouri?
El zâmbi.
– Am eu preţul meu, dar nu ăsta e. Îţi spun mai târziu. Vino înăuntru.
III
Wireman mă conduse pe uşa din spate, printr-o bucătărie slab luminată cu insule mari şi albe pentru gătit şi un enorm aragaz Westinghouse, apoi în interiorul şoptitor al casei, care strălucea de lemn întunecat - stejar, nuc, tec, sequoia, chiparos. Era un Palacio, la propriu, în stil Florida vechi. Am
trecut printr-o cameră ticsită de cărţi, cu o armură
completă aşezată într-un colţ. Din bibliotecă se intra într-un birou pe pereţii căruia erau agăţate tablouri - nu apăsătoare portrete în ulei, ci luminoase chestii abstracte, chiar şi vreo două piese de op-art care-ţi furau ochii.
Lumina se revărsa peste noi ca o ploaie albă pe când străbăteam la pas holul principal (Wireman mergea la pas; eu şontâcăiam) şi mi-am dat seama că, în pofida grandorii conacului, partea aceasta nu era decât un pasaj din acela care desparte secţiuni în locuinţele mai bătrâne şi mult mai umile din Florida. Stilul acela, aproape întotdeauna bazat pe lemn (uneori lemn refolosit) mai degrabă decât pe piatră, are chiar şi un nume: Florida Cracker.
Pasajul, plin de lumină graţie tavanului său lung de sticlă, era mărginit de ghivece. În capătul lui, Wireman coti la dreapta. L-am urmat într-un enorm salon răcoros. Un şir de geamuri dădeau spre o curte laterală plină de flori - fiicele mele le-ar fi ştiut pe majoritatea pe nume, Pam le-ar fi ştiut pe toate, însă eu nu recunoşteam decât ochiul-boului, păianjenul-albastru, socul canadian şi degetariţa. O, şi rododendronul. Mai erau multe altele. Dincolo de ele, pe un trotuar din dale albastre care probabil făcea legătura cu curtea principală, ţopăia un bâtlan cu ochi ageri. Părea deopotrivă gânditor şi posomorât, însă n-am văzut niciodată vreunul pe sol care să nu semene cu un puritan bătrân care se gândeşte la următoarea vrăjitoare pe care s-o ardă pe rug.
În mijlocul camerei se afla femeia pe care eu şi Ilse o văzuserăm în ziua în care încercam să explorăm Duma Key Road. Atunci era în scaun cu rotile, încălţată în tenişi albaştri. Astăzi stătea în picioare cu mâinile înfipte pe un cadru metalic, iar picioarele - mari şi foarte albicioase -
erau goale. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni largi cu talie înaltă, bej, şi o bluză de mătase de un maroniu-închis, cu umeri amuzant de largi şi mâneci lungi.
Era o vestimentaţie care mă duse cu gândul la Katherine
Hepburn în filmele alea vechi pe care le difuzează uneori Turner Classic Movies: Coasta lui Adam sau Femeia anului.
Doar că nu-mi aduceam aminte ca Hepburn să arate atât de bătrână, chiar şi atunci când era bătrână.
Încăperea era dominată de o masă lungă şi joasă de genul celor pe care tatăl meu le avea în pivniţă pentru trenuleţele lui electrice, numai că tăblia acesteia era dintr-un soi de lemn uşor - semăna cu bambusul - şi nu cu iarbă sintetică.
Era ticsită de căsuţe în miniatură şi figurine de porţelan: bărbaţi, femei, copii, animale domestice, animale sălbatice, creaturi de extracţie mitologică. Că veni vorba de creaturi mitologice, am văzut un cuplu de indivizi spoiţi pe faţă să
pară negri, care n-ar fi fost niciodată pe placul celor de la NAACP5.
Elizabeth Eastlake îl privi pe Wireman cu o expresie de dulce încântare pe care mie mi-ar fi făcut mare plăcere s-o desenez... deşi nu sunt sigur dacă cineva ar fi luat-o în serios. Nu sunt sigur dacă dăm vreodată crezare celor mai simple emoţii din arta noastră, cu toată că le vedem în jurul nostru zi de zi.
– Wireman! spuse ea. M-am trezit devreme şi m-am simţit atât de bine în compania porţelanurilor mele!
Avea un pronunţat accent de sudistă, care făcea ca porţelanuri să sune ca poHRţelanuhHRi.
– Uite, familia-i acasă!
La un capăt al mesei era macheta unui conac. De soiul celor cu stâlpi de susţinere. Gândiţi-vă la Tara din Pe aripile vântului şi n-o să greşiţi. Sau ghreşiţi, dacă vorbiţi ca Elizabeth. În jurul lui erau dispuse aproape o duzină de figurine, în cerc. Poziţia era ciudat de ceremonială.
– Într-adevăr este, aprobă Wireman.
5 Acronim pentru National Association for the Advancement of Colored People
- una dintre cele mai vechi organizaţi de apărare a drepturilor civile din America, având ca scop principal combaterea discriminări persoanelor de culoare (n. tr.).
– Şi clădirea şcolii! Vezi cum am pus copiii în faţa şcolii?
Hai să vezi!
