– O să vin, dar ştii că nu-mi place să te ridici din pat în lipsa mea, zise el.
– Nu aveam chef să te chem prin aparatul ăla vechi de recepţie-emisie. Mă simt cu adevărat foarte bine. Hai să
vezi. Să vină şi noul tău prieten. O, ştiu cine eşti.
Surâse şi îmi făcu semn din deget să vin mai aproape.
– Wireman mi-a spus totul despre tine. Eşti noul chiriaş de la Salmon Point.
– El îi zice Marele Roz, interveni Wireman.
Femeia râse. Era genul de râs tabagic care se transformă
în tuse. Wireman trebui să se grăbească şi s-o ţină ca să nu cadă. Pe domnişoara Eastlake nu păru s-o deranjeze nici tuşea, nici faptul că Wireman o ţinuse.
– Îmi place asta! zise când putu să vorbească. O, mamă, ce-mi place asta! Hai să vezi cum am aranjat copiii în faţa şcolii, domnule...? Sunt sigur că mi s-a spus numele dumitale, dar îmi scapă, atâtea îmi scapă acum, eşti domnul...?
– Freemantle, am zis. Edgar Freemantle.
M-am dus alături de ei la masa de joacă; ea îmi oferi mâna. Nu era musculoasă, dar era, ca şi picioarele, destul de mare. Nu uitase delicata artă a salutului şi strânse cât de tare putu. De asemenea, în acelaşi timp mă privi cu un interes vesel. Îmi plăcea de ea, de faptul că recunoscuse că
are probleme cu memoria. Şi, Alzheimer au ba, mental sau verbal mă bâlbâiam mult mai mult decât o văzusem bâlbâindu-se pe ea până acum.
– Încântată de cunoştinţă, Edgar. Te-am mai văzut o dată, dar nu-mi amintesc când. O să-mi aduc eu aminte. Marele Roz! Sună bine!
– Îmi place casa, doamnă.
– Bun. Mă bucur dacă te mulţumeşte. E o casă de artişti, să ştii. Eşti şi tu artist, Edgar?
Mă privea cu ochii ei albaştri fără de prihană.
– Da, am spus.
Era mai uşor aşa, mai rapid şi poate că era chiar adevărat.
– Presupun că sunt.
– Sigur că eşti, dragă, am ştiut din prima. O să-mi trebuiască un tablou al tău. Wireman o să stabilească un preţ cu tine. E şi avocat, pe lângă că e un bucătar excelent, ţi-a spus asta?
– Da... nu... adică...
Eram pierdut. Discursul ei părea să fi mers pe prea multe piste, şi pe toate deodată. Wireman, pehlivanul, arăta de parcă s-ar fi muncit să nu râdă. Lucru care şi mie mi-a dat impulsul de a râde, desigur.
– Încerc să obţin tablouri de la toţi artiştii care au stat în Marele tău Roz. Am un Haring care a fost pictat aici. Dar şi o schiţă de Dali.
Asta mi-a reprimat impulsul de a râde.
– Serios?
– Da! Ţi-l arăt imediat, n-ai cum să nu-l vezi, e-n camera cu televizorul şi noi urmărim fără excepţie Oprah. Nu-i aşa, Wireman?
– Da, confirmă el şi aruncă o privire la cadranul ceasului de pe interiorul încheieturii.
– Dar nu e musai să o urmărim la oră fixă, pentru că avem o maşinărie minunată numită...
Se opri şi duse un deget la gropiţa dintr-o parte a bărbiei sale durdulii.
– Vito? Vito este, Wireman? El zâmbi.
– TiVo, domnişoară Eastlake. Ea râse.
– TiVo, nu-i aşa că e un cuvânt nostim? Şi nu ţi se pare nostim ce formali suntem? El e Wireman pentru mine. Eu sunt domnişoara Eastlake pentru el - doar dacă nu sunt supărată, cum sunt uneori când îmi scapă unele lucruri din minte.
Suntem ca personajele dintr-o piesă de teatru! Una fericită, în care ştii că-n scurt timp orchestra o să cânte şi toţi din distribuţie or s-o acompanieze cu vocile!
Râse pentru a arăta ce idee fermecătoare era asta, însă
era ceva puţin smintit în râsul ei. Pentru prima dată, accentul ei mă duse cu gândul la Tennessee Williams în loc de Margaret Mitchell.
Cu blândeţe - cu mare blândeţe - Wireman spuse:
– Poate ar trebui să mergem în cealaltă cameră pentru Oprah. Cred c-ar trebui să staţi jos. Puteţi fuma o ţigară cât urmăriţi Oprah şi ştiţi că asta vă place.
– Într-un minut, Wireman. Fix într-un minut. Avem aşa de puţină companie aici. Şi înapoi spre mine: Ce fel de artist eşti, Edgar? Crezi în artă de amorul artei?
– Categoric artă de amorul artei, doamnă.
– Mă bucur. Pe cei ca dumneata îi place cel mai mult Salmon Point. Cum îi spui?
