Mi se părea că Nannuzzi tocmai oferise definiţia perfectă a mediocrităţii - văzusem acest principiu în operă în sute de schiţe arhitecturale - dar am păstrat şi acum tăcerea.

– Mary ne împărtăşeşte interesul pentru noii artişti. S-ar putea să vină un timp când ar fi în interesul dumneavoastră

să staţi de vorbă cu ea, domnule Freemantle. Înaintea unei expoziţii personale, să spunem.

– Te-ar interesa să ai o asemenea expoziţie aici, la Scoto?

mă întrebă Wireman.

Aveam buzele uscate. Am încercat să le umezesc cu limba, dar şi ea era uscată. Aşa că am sorbit o gură de apă

şi apoi am spus:

– Asta ar însemna să punem hanul în faţa malului.

M-am oprit. Mi-am acordat timp de gândire. Am mai sorbit o dată din apă.

– Scuze. Carul în faţa calului. Am venit să aflu ce părere aveţi dumneavoastră, signor Nannuzzi. Dumneavoastră

sunteţi expertul.

Îşi despleti degetele de pe pieptul vestei şi se aplecă în faţă. Scârţâitul scos de scaunul său în acea încăpere mică

mi se păru puternic. Dar el zâmbea şi zâmbetul lui era călduros. Îi lumina ochii, îi făcea irezistibili. Înţelegeam acum de ce avea succes când venea vorba să vândă

tablouri, însă atunci nu cred că vindea ceva. Se întinse peste birou şi mă luă de mână - cea cu care pictam, singura care-mi rămăsese.

– Domnul Freemantle, îmi faceţi o onoare, dar tatăl meu, Augustino, este un signor în familia noastră. Eu sunt bucuros să fiu un domn. Cât despre tablourile dumneavoastră, da, sunt bune. Ţinând cont de vechimea pe care o aveţi în pictură, sunt într-adevăr foarte bune. Poate mai mult de atât.

– Ce le face să fie bune? am întrebat. Dacă sunt bune, ce le face bune?

– Adevărul, zise el. Răzbate prin fiecare tuşă de penel.

– Dar majoritatea sunt doar apusuri! Lucrurile pe care le-am adăugat...

Am ridicat mâna, apoi am lăsat-o jos.

– Nu sunt decât artificii. Nannuzzi râse.

– Ce cuvinte rele aţi învăţat! Unde? Citind paginile de artă

din New York Times? Ascultându-l pe Bill O'Reilly?

Amândouă? Arătă cu degetul spre tavan. Bec? Artificiu!

Arătă spre pieptul său. Stimulator cardiac? Artificiu! Aruncă

mâinile în aer. Norocosul de el avea două de aruncat.

Descotorosiţi-vă de cuvintele rele, domnule Freemantle.

Arta trebuie să fie un loc al speranţei, nu al îndoielii. Iar îndoielile dumneavoastră izvorăsc din lipsa de experienţă, ceea ce nu-i un lucru dezonorant. Ascultaţi-mă. Vreţi să mă

ascultaţi?

– Sigur, am spus. De aceea am venit.

– Când spun adevăr, mă refer la frumuseţe.

– John Keats, zise Wireman. Odă pentru o urnă grecească.

Tot ce ştim, tot ce ne trebuie să ştim. O poezie veche, dar încă valabilă.

Nannuzzi nu-i acordă atenţie. Stătea aplecat peste masă şi se uita la mine.

– Pentru mine, domnule Freemantle...

– Edgar.

– Pentru mine, Edgar, asta rezumă toate scopurile artei, şi singurul mod prin care poate fi ea judecată.

Surâse - puţin defensiv, mi se păru.

– Nu vreau să mă gândesc prea mult la artă, înţelegi? Nu vreau s-o critic. Nu vreau să particip la simpozioane, să

ascult disertaţii sau să discut despre ea la cocteiluri - deşi uneori în branşa mea sunt nevoit să fac toate acestea. Ce vreau să fac e să mă prind de inimă şi să cad la pământ când o văd.

Wireman izbucni în râs şi ridică ambele mâini în aer.

– Da, Doamne-Dumnezeule! scanda el. Nu ştiu dacă

individul ăla de afară se prindea de inimă şi cădea la pământ, dar sunt absolut sigur că era gata să se prindă de carnetul de cecuri.

Nannuzzi spuse:

– Înăuntrul său, cred că într-adevăr a căzut. Cred că toţi au căzut.

– Că tot veni vorba, şi eu am păţit-o, zise Wireman. Nu mai zâmbea.

Nannuzzi rămase atent la mine.

– Gata cu vorbele despre artificii. Ce urmăreşti în majoritatea acestor tablouri este absolut clar şi direct: cauţi o cale de a reinventa cel mai popular şi mai uzat dintre subiectele ce ţin de Florida, apusul tropical. Ai încercat să

găseşti o cale de a evita clişeul.

– Da, cam asta e. Aşa că l-am copiat pe Dali...

Nannuzzi flutură din mână.