– Isuse, am spus.
– Şase ani aveau. Elizabeth trebuie să fi avut patru, destul de mare să înţeleagă ce s-a întâmplat. Poate destul de mare să citească un titlu de ziar simplu ca AU DISPĂRUT. Cu gemenele înecate şi Adriana, fiica cea mare, fugită în Atlanta cu unul dintre directorii lui de fabrică... nu-i de mirare că John s-a săturat de Duma pentru o vreme. El şi cei trei rămaşi s-au mutat în Miami. După mulţi ani, a revenit aici ca să moară, iar domnişoara Eastlake l-a îngrijit.
(Wireman ridică din umeri.) Cam aşa cum o îngrijesc eu pe ea.
Deci... vezi acum de ce o doamnă în vârstă cu început de Alzheimer consideră că Duma este un loc nefast pentru fiice?
– Cred că da, dar cum face o doamnă în vârstă cu început de Alzheimer să găsească numărul de telefon al noului ei chiriaş?
Wireman îmi aruncă o privire vulpească.
– Chiriaş nou, număr vechi, funcţie de formare automată
pe toate telefoanele de acolo. (Arătă cu degetul mare peste umăr.) Alte întrebări?
Am rămas gură-cască.
– Mă are pe formare automată?
– Nu da vina pe mine; eu am apărut târziu în filmul ăsta.
Bănuiala mea e că agenţia imobiliară care se ocupă de treburi în locul ei i-a programat pe telefoane numerele de la toate proprietăţile. Sau poate managerul domnişoarei Eastlake a făcut-o. Omul vine din St Petersburg cam o dată
la şase săptămâni ca să se asigure că ea nu a murit şi că eu nu fur porţelanurile Spode. O să-l întreb când vine data viitoare.
– Ca să poată suna la orice casă din nordul Key doar apăsând un buton.
– Păi... mda. Adică, toate sunt ale ei. Mă mângâie pe mână. Dar ştii ce, muchacho? Cred că butonul tău o să aibă
o uşoară cădere nervoasă în seara asta.
– Nu, am spus fără a mă gândi măcar. Nu face asta.
– A, exclamă Wireman, exact ca şi când ar fi înţeles. Şi cine ştie, poate că înţelesese. În orice caz, asta e explicaţia apelantului tău misterios - deşi trebuie să-ţi spun că
explicaţiile au un mod de a se şubrezi pe Duma Key. După
cum demonstrează şi povestea ta.
– Cum adică? Ai avut şi tu... experienţe?
Mă privi drept, faţa lui lată, bronzată, fiind de nepătruns.
Răcorosul vânt de sfârşit de ianuarie suflă, răscolind nisipul în jurul gleznelor noastre. Îi ridică şi lui părul, expunând din nou cicatricea în formă de monedă de deasupra tâmplei drepte. M-am întrebat dacă nu-l lovise cineva cu gâtul unei sticle, poate într-o încăierare într-un bar, şi am încercat să-mi imaginez pe cineva enervându-se pe omul acesta.
Era greu de imaginat.
– Da, am avut... experienţe, recunoscu el şi făcu cu degetele în aer semnul ghilimelelor. Asta-i transformă pe copii în... adulţi. Asta le dă şi profesorilor de engleză motiv să bată câmpii în primul an al... cursurilor de literatură.
De fiecare dată cu ghilimele schematice.
Bun, nu voia să vorbească despre asta, cel puţin nu atunci. Aşa că l-am întrebat cât crede din povestea mea. Îşi dădu ochii peste cap şi se lăsă pe spate în scaun.
– Nu-mi pune răbdarea la încercare, vato. Poate te înşeli în privinţa câtorva lucruri, dar nebun nu eşti. Am o doamnă
colo-şa... cea mai dulcică doamnă din lume şi o iubesc, dar uneori crede că eu sunt tati al ei şi că suntem în Miami, în circa o mie nouă sute treizeci şi patru. Uneori îşi vâră câte o figurină de porţelan într-o cutie de biscuiţi Sweet Owen şi o azvârle în iazul cu crapi japonezi din spatele terenului de tenis. Eu trebuie să o scot când o fură somnul, altfel o
apucă pandaliile. N-am idee de ce. Cred că până-n vară o să
poarte non-stop scutec pentru adulţi.
– Care-i ideea?
– Ideea e că ştiu ce înseamnă loco, cunosc Duma şi încep să te cunosc şi pe tine. Sunt întru totul dispus să cred că ai avut o viziune cu prietenul tău mort.
– Nu zău!
– Nu zău. Verdad. Întrebarea e ce-o să faci în privinţa asta, presupunând că nu eşti dornic să-l vezi în pământ pentru că
- pot să fiu vulgar? - a uns cu unt ceea ce-nainte era felia ta de pâine.
– Nu sunt. Am avut într-adevăr un impuls de moment... nu ştiu cum să-l descriu...
– A fost un impuls de moment când ai simţit că-ţi vine să-i tai mădularul, apoi să-i scoţi ochii cu o furculiţă de grătar încinsă? De impulsul ăsta de moment vorbeşti, muchacho?
Wireman făcu un pistol din degetul mare şi arătătorul de la o mână şi-l îndreptă spre mine.
– Am fost căsătorit cu o puicuţă mexicană şi ştiu ce-i aia gelozie. E normal. Ca un reflex necondiţionat.
